04 Feb Vlad Ciurdar: “Vreau să fiu profesor pentru că nu știu ce altceva să fac sau pentru că îmi iubesc vocația?“

Vlad Ciurdar (28 de ani) este profesor. Predă istorie și civică la Transylvania College (Cluj-Napoca) din septembrie 2019 și se află în primul său an în învățământ. I-am luat un interviu lui Vlad, pentru Blogul Transylvania College, pentru a afla cum s-a adaptat la noul loc de muncă și ce a găsit diferit aici față de așteptările sale.

Blogul Transylvania College: Cu ce te-ai ocupat înainte de a veni la Transylvania College?

Vlad Ciurdar: Licența am făcut-o în istorie, masteratul l-am făcut în afaceri europene și management de programe, așa încât asta mi-a oferit un eșichier mai larg de opțiuni. Am lucrat consultant în afaceri, am avut o perioadă stagiatură la Guvern, am lucrat în achiziții publice.

Ai locuit și în București?

Da. Trei luni. Am lucrat, de asemenea, într-un start-up, am lucrat și în presă o perioadă. Într-un final m-am întors la visul meu și la motivul pentru care am început să fac istoria, și anume acela de a preda. La începerea doctoratului am aplicat pentru un proiect de cercetare în Franța, iar perioada mea acolo nu a constant doar în pregătirea pentru tema respectivă, ci și într-un fel de modul pedagogic. Acolo mi-am dat seama foarte clar că învățământ vreau să fac și, chiar dacă între acel moment și intrarea în învățământ a fost partea cu experiența în presă, mai degrabă pot să zic că mi-a folosit și mi-a întărit convingerea. Iar de când sunt în Transylvania College, oricât de mult sună a clișeu, nu am senzația că vin la serviciu. Simt că e un loc în care cresc alături de elevi, alături de colegi.

De altfel, Transylvania College mi-a îndeplinit așteptările. Eu, fiind în primul am, am stat să mă gândesc: sunt în fața unei decizii, vreau să rămân în Cluj, ce școală voi alege? Îi curtasem pe cei de la Transylvania College cu câteva luni înainte, însă îmi spuseseră că nu au un post disponibil la momentul respectiv, dar am optat să rămân în baza lor de date. Mai mult decât atât, având o experiență nu foarte numeroasă în ani, dar foarte variată în toată această perioadă, în diferite profesii, ascultam păreri despre învățământ, despre cum evoluează școala, părinți care vorbeau despre situația copiilor lor și mi-am dat seama că e esențială ideea de a avea un profesor care să comunice realmente cu părinții, iar ei, la rândul lor, să comunice cu școala.

Cum a fost începutul la Transylvania College?

Mi s-a prezentat foarte onest cultura organizațională de aici. Apoi am fost repartizat unui mentor. A contat foarte mult tot sprijinul atât pentru obiectivele academice, cât și pentru cele personale, sprijin pe care îl primim pentru a ajuta mai apoi elevii să evolueze. Au mai fost și multe aspecte birocratice, administrative, pe care de unde să le știu eu? Toate astea s-au făcut foarte ușor, niciodată n-am simțit presiune, așa încât toată activitatea mea a fost concentrată pe cum să îi fac pe copii să înțeleagă niște noțiuni, dincolo de conținutul lecției. Mi-am spus: “Bun, cum pot eu, în secolul și în epoca noastră telematică, să îi fac cumva să înțeleagă lucrurile mai degrabă decât să le învețe?” Ce competențe poate oferi istoria? Abilități analitice, în mod categoric. Capacitatea de a înțelege niște cuvinte, de a contextualiza niște aspecte, care până la urmă țin de realitatea noastră.

Chiar vorbeam ieri cu elevii de la o clasă: “Haideți să înțelegem cum niște lucruri care s-au petrecut în Al Doilea Război Mondial pot să afecteze până în ziua de azi”. Și luam de pildă ideea unui discurs rasist, cum ne poate afecta el. Cum niște mecanisme sociale îi pot face victimele unor curente sociale, dacă nu le înțeleg la momentul respectiv. Și pornind de la toate aspectele astea, mi-am dat seama că e mult mai important să-i fac să înțeleagă concepte, să înțeleagă despre ce vorbesc, să înțeleagă în ce lume se află. Și prin asta să-și dezvolte abilitățile analitice în exerciții sau capacitatea sintetică, de a sintetiza informații, de a desprinde dintr-un context. Cred că până acum îmi reușește, nu atât mulțumită mie, cât mai degrabă elevilor și celor care pe mine mă ajută să îmi duc toate aceste proiecte la îndeplinire.

Ai venit totuși aici cu niște așteptări. Trei momente în care ți-au fost depășite așteptările?

Nu e greu să găsesc trei momente. Mai degrabă e greu să selectez trei! (Râde)

Atunci spune-mi mai multe.

Uite, hai să acoperim o paletă cât mai largă. În primul rând, m-aș referi la colegi. Cred că e cel mai important. Mă aflam în prima săptămână și mă simțeam totalmente descoperit. Iar în două zile urma deja să predau prima lecție în engleză. Și ce să fac? Cer ajutor, pentru că așa mi s-a spus, că în această școală primești ajutor. Și m-am dus la absolut toată lumea. Ce am de făcut? Și asta a fost prima așteptare care mi-a fost depășită. Pentru că la modul onest mă așteptam să zică: “Uite, ia de acolo și vezi tu cum te vei descurca”. Nu, fiecare mi-a alocat minimum jumătate de oră-o oră, mi-au dat materiale, mi-au explicat ce să fac cu acele materiale, cum trebuie să arate o lecție, s-au oferit să vină la lecțiile mele, să vedem ce a mers bine, ce putem îmbunătăți, cum au reacționat elevii. De lucrurile astea în primul rând au beneficiat elevii. Findcă erau deja obișnuiți cu un ritm de lucru, ori faptul că eu nu am fost descoperit, ci din start am venit pregătit pentru lecție, a construit relația cu elevii.

Și cu asta vreau să trec la al doilea lucru care m-a surprins. Am avut momente când m-am poticnit sau momente când am considerat că nu funcționează lecția, că nu reușesc să transmit. În acele momente, și nu doar la o singură clasă, ci la mai multe clase, elevii au înțeles, chiar dacă să spunem a fost o stare de sănătate care nu-mi permitea să dau randament maxim sau am fost eu mai agitat. Chiar dacă înainte erau mai poznași sau făceau diferite șotii, acum au înțeles, se înghionteau, “Vezi că nu e Mister bine, nu e OK”, și parcă așa, într-o complicitate, completau ei lecția, astfel încât să învețe și ei și să pot să le transmit. Ceea ce mie mi s-a părut un aspect foarte bun. Findcă dacă o colectivitate te prinde într-un moment de slăbiciune, în momentul ăla te aștepți să te devoreze, gata! Ești terminat! Ori nici vorbă! În cazul lor, au fost cumva complici la lecția respectivă. Ceea ce a fost atât de important.

Și un al treilea moment: am fost cu o delegație de elevi de liceu la București, la un eveniment organizat de British Council. Până atunci nu avusesem contact cu elevii de liceu din Transylvania College și am fost oarecum crispat de toată povestea. Trebuia să fac toate documentele, să am grijă de ei, zburam cu avionul. Eram bulversat și cumva agitat. Era o responsabilitate.

Și de fapt ce s-a întâmplat?

Toată excursia la București a fost peste așteptări. Am avut discuții extraordinar de inteligente cu ei, am descoperit niște elevi de liceu foarte bine pregătiți. Aveam de multe ori sentimentul că discut cu studenți, nu cu elevi. Și lecturi documentate, capacitatea de a înțelege într-un mod nu doar superficial, ci mai aprofundat. Asta nu poate decât să te bucure ca profesor, când vezi că ai de-a face cu niște elevi care excelează, literalmente excelează. Cu toate că ei păstrau niște aparențe modeste, cunoșteau lucrurile foarte bine și foarte documentat. Și atunci mi-am dat seama că în această școală progresul se obține treptat. Începem de la partea de obiceiuri, de comportament, de conduită, și odată ele fiind implementate, e foarte ușor să ne ocupăm și de partea academică.

Dar e un proces.

Da! Și atunci eu am înțeles ceea ce mi se spunea despre proces în perioada de training, în vară. Sigur, suna bine “proces”, îi dădeam 1001 semnificații, dar nu l-am înțeles decât văzându-l acolo. Acesta e un alt aspect care pe mine m-a surprins plăcut.

Vorbește-mi despre cum ai înțeles procesul de wellbeing implementat de câțiva ani în școală.

Cu suișuri și coborâșuri. Prima dată l-am privit cu o oarecare curiozitate. OK, nu trebuie să fiu reticent, ia să vedem despre ce e vorba. După aceea am încercat să-l aplic în viața mea de zi cu zi și am văzut oarece progrese, în sensul în care, schimbând lucruri minore în comportamentul meu, în conduită, căutând să duc asupra mea responsabilitatea, să nu o mai plasez asupra celorlalți, găseam o oarecare îmbunătățire. Tot acest proces s-a desfășurat sinuos. Au fost momente în care am văzut că funcționează și momente în care mi-am dat seama că nu știu să gestionez acest instrument, “7 Habits”. Adică înțeleg unele lucruri, le pot implementa și funcționează, iar altele – nu. Așa că nu ascund lucrul ăsta și cred că e cel mai corect așa. Deci toată povestea asta e pentru mine o mină cu resurse pe care o exploatez în așa manieră încât eu să pot folosi resursele de care simt că am nevoie.

Povestește-mi despre tine atunci când nu ești în școală.

În primul rând, încerc să-mi termin lucrarea de doctorat, care, fiind o lucrare ce vizează și istoria recentă, e o adevărată capcană, în sensul în care, pe cât scriu, pe atât îmi dau seama că risc să fiu depășit de evenimentele la nivel internațional.

Care e tema lucrării?

Conceptul de cruciadă, din epoca medievală, până în contemporaneitate. Și vreau să văd ca studiu de caz cum în Statele Unite facțiunea “theoconă” preia genul acesta de discurs și îl modulează justificând intervenționismul american. Deși e o lucrare de doctorat de istorie, merge foarte mult spre politologie. Și atunci terenul e plin cu nisipuri mișcătoare. 

Deci doctoratul pe de o parte. Pe de altă parte?

Pe de altă parte, și aici copiii de la școală sunt foarte entuziasmați când află, mă ocup cu Krav-Maga, care este stilul de luptă al armatei israeliene. Îl practic de câțiva ani. Mă simt bine, e un loc în care nu doar fac antrenament, ci și am o colectivitate de oameni cu care pot să împărtășesc idei.

Îl practici aici, în Cluj?

Da. La Sony’s Dojo, unde, apropo, sunt inclusiv grupe pentru copii.

Cum ai ajuns la zona asta?

Din pasiune și preocupare pentru tot ce ține de Israel. E o pasiune mult mai veche. Când am fost în clasa a șaptea, am participat la un concurs în memoria Holocaustului. Se organiza pentru prima dată în țară. Și atunci am luat contact cu comunitatea evreiască, am înțeles problema Holocaustului și evident în paralel s-au dezvoltat și preocupările mele pentru tot ce ține de Israel. Iar la un moment dat, simțind nevoia de activitate fizică, am ajuns la Krav-Maga.

Altceva ce faci în timpul liber?

Câteodată mai scriu la o revistă, pentru că mi-am păstrat pasiunea pentru scris, deși din păcate o fac tot mai rar, pentru că doctoratul e principala activitate din afara muncii. Revista de care ziceam se numește Baabel. Apropierea mea de comunitatea evreiască e o sensibilitate și caut să o păstrez ca atare. Tot ce am învățat participând la diferite seminarii și întâlniri m-a ajutat pentru a dezvolta niște abilități pe care le-am folosit adeseori cu copiii, la lecțiile de civică, unde le vorbesc despre valorile vieții umane, despre respectarea celuilalt, înțelegerea alterității, lucruri care foarte ușor alunecă spre extremism. Și atunci pentru mine conștiința Holocaustului și memoria tuturor lecțiilor și întâlnirilor cu supraviețuitori sau a seminariilor la care am participat m-au ajutat să balansez mereu și să ofer, sper eu, un discurs al echilibrului.

Spune-mi mai multe despre încercarea ta de a recupera povestea unui strămoș al tău, posibil participant la “Debarcarea din Normandia”.

Am avut un strămoș cu o poveste de viață plină de mister, în sensul în care se păstrau doar niște amintiri vagi despre el și povești care mai de care mai intrigante. Din anumite pricini, mai degrabă politice, el a emigrat din Austro-Ungaria în Statele Unite, înainte de război, după cum am identificat eu în niște documente. Ce este cumva demn de reținut este că într-un an, de 31 decembrie, căutând tot felul de site-uri, la un moment dat dau de ancestry.com, un site american pe care se află tot felul de baze de date și care oferise gratuitate pentru accesul la documente chiar în data de 31 decembrie. Evident mi-am făcut un cont și am căutat, eu știind că am avut un strămoș în Statele Unite.

FOTO Vlad Ciurdar, în Caen, indicând placa memorială a soldaților din Ohio, SUA. FOTO: Arhiva personală Vlad Ciurdar

Și îi știai și numele?

Da. Și am descoperit un document care nu-mi dă pace. Era o înregistrare din 1942, din acte militare, cum că a fost luat în evidența militară pentru viitoare campanii. I-am căutat pe toți cei pe care îi chema Ciurdar, să văd dacă nu cumva e o concidență de nume. Curiozitatea face că nu am găsit.

Deci a fost singurul cu numele ăsta?

Da. Și mai păstram în arhiva familiei niște corespondențe de la el în care se semnase Nick Ciurdar. Coincidența se dubla, întrucât în documentele americane la fel fusese consemnat. Și e ultimul document pe care îl am despre el, după aceea nu mai apare în evidențele americane și nu pot să-mi dau seama cum de a apărut acest Nick Ciurdar în toată povestea debarcării din Normandia. Drept este că toate indiciile, dar nu într-un mod evident, ci mai degrabă deductiv, duc la faptul că ar fi participat la campanie. Nu pot să spun că atunci când am fost în Normandia și am vizitat Grădina Americană nu m-a cuprins o emoție, gândindu-mă că poate ar fi sfârșit întorcându-se în Europa, pe plajele Normandiei.

Așadar ai fost acolo după ce ai văzut documentul.

Da. Știm că există astăzi succesori în SUA, or mai fi, n-or mai fi rude, asta nu se știe. Dar dacă povestea am livrat-o sub formă de mister este pentru că așa am și vrut să o scriu. Să fie o poveste romanțată de familie, nu o descriere foarte punctuală, și să și rămână așa. Cu foarte multe valențe și interpretări.

Fără să știm sigur dacă a fost sau n-a fost!

Exact!

Ce i-ai spune unui profesor începător, unul care e indecis dacă să încerce sau nu să lucreze la Transylvania College?

Nu am termen de comparație, dar cred că pentru anul I de învățământ este solicitant. Nu e puțin și nu e ușor. Însă cred că aici e o sită foarte importantă, pe care fiecare și-o pune conștiinței. Vreau să fiu profesor pentru că nu știu ce altceva să fac sau pentru că îmi iubesc vocația? Și dacă îmi iubesc chemarea, dacă îmi place ceea ce fac, da, cred că pot aplica pentru un job la Transylvania College. Mă gândesc eu că așa ar fi corect să gândească debutanții. Sigur că n-o să-i fie ușor. Dacă cineva, oricine, m-ar întreba: “Să vin la Transylvania? Cum e?”, i-aș spune că nu-i deloc ușor, însă lucrurile se compensează într-un mod foarte frumos, pentru că e un colectiv excepțional și nu spun asta pentru a lăuda pe cineva, ci o spun pentru că pornisem interviul cu asta, cu ajutorul care ți se oferă, ceea ce-ți ușurează foarte mult munca. Nimic nu rămâne nelămurit, nu ești niciodată descoperit, niciodată nu se întâmplă să nu știi ce să faci, așa că lucrurile devin mult mai frumoase pentru profesor. Și toată atenția sa se concentrează pe predat.

Lavinia Bălulescu

Journalist, Content Creator