fbpx
 

30 Oct Domnica Petrovai, psihoterapeut, despre relația dintre părinți și adolescenți: “E important ca tu, ca adult, să nu te simți respins, atacat, să nu reacționezi personal“

Domnica Petrovai, psihoterapeut, coordonează Mind Education și Școala pentru Cuplu. De doi ani și jumătate, a început o colaborare strânsă cu reprezentanții Transylvania College (TC), din Cluj-Napoca. Am vorbit cu Domnica despre legătura ei cu TC, despre munca pe care a făcut-o cu profesorii din școală și despre dificultățile care apar în relația dintre părinți și copiii adolescenți.

Cum a început colaborarea ta cu Transylvania College?

Domnica Petrovai: Începutul colaborării a pornit de la nevoia Ruxandrei (n.r. – Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College) și a unor colegi ai ei de a avea o relație mai bună cu părinții din școală, de a clădi o relație de încredere și de a-i putea sprijini pe copiii care aveau anumite dificultăți emoționale în școală, în clasă. Acesta a fost motivul pentru care mi-au solicitat o primă discuție. Răspunsul meu către ei a fost: ca să pot să vin cu o propunere și o soluție la dificultatea pe care o aveți, ar fi important să înțeleg școala și nevoile școlii. Am început cu un audit, care a durat trei luni. Asta înseamnă că am stat în școală, am intrat în clase, am vorbit cu copii, cu profesori, cu părinți, și, în urma înțelegerii a ceea ce s-a întâmplat în școală, le-am propus un plan pentru următorii ani, având și acest focus de reclădire a încrederii în relația cu părinții și de un altfel de sprijin pentru copii.

Planul a avut mai multe obiective: și de pregătire, și de sprijin al profesorilor, mai ales pe zona de dezvoltare emoțională. Reclădirea relațiilor dintre profesori, să aibă mai multă încredere unii în ceilalți, felul în care știau profesorii să reacționeze sau să răspundă provocărilor în relația cu copiii. Și aici a fost un punct important: copiii au nevoie să se simtă în siguranță în relația cu un profesor și cu un părinte, pentru că sentimentul de siguranță îi ajută foarte mult să învețe. Pentru a se simți în siguranță, copiii au nevoie să simtă că și relația părinților lor cu profesorii e una de încredere. Și să nu simtă că trebuie să-i protejeze pe unii de ceilalți, să nu fie între două relații. Acesta a fost motivul pentru care am și recomandat întâlniri între profesori și părinți, de a înțelege și cunoaște copilul, nu de a vorbi despre “problemele” copiilor. Sentimentul de încredere a început să se clădească în timp, prin aceste întâlniri. Și părinții au început să simtă că vin la școală nu doar atunci când sunt dificultăți, ci să vadă efortul pe care îl face profesorul. În plus, profesorul îl vede pe copil într-un fel în care el, părintele, nu-l vede acasă și își completează înțelegerea prin perspectiva profesorului. Așa s-a ajuns la crearea unui instrument pe care îl folosesc acum și profesorii, și părinții, “Know your child”, care ghidează relația dintre profesori și părinți, ca un punct comun.

Ce e acest instrument?

E o fișă de observație care pornește de la nevoile de dezvoltare ale copilului, nevoi care pot fi observate și în clasă, și acasă. Fișa poate fi de ajutor și părintelui, și profesorului, pentru ca fiecare să știe unde are nevoie copilul de sprijin. De exemplu, observ că poate copilul are o dificultate în a-și exprima nevoile în anumite momente, îi e frică de conflicte sau îi e teamă de greșeală sau de eșec, și atunci și profesorul știe cum să-l sprijine pe copil la clasă, dar știe și părintele. Ideea a fost de a crea acea nevoie comună de a colabora, de a nu mai exista o ruptură între profesor și părinte, ruptură care a însemnat etapa de blamare – profesorii îi blamau pe părinți, părinții îi blamau pe profesori. Obiectivul era să depășească această etapă și fiecare să-și asume propria responsabilitate. Asta a fost etapa de a clădi încrederea.

Sigur, pentru ca profesorii să aibă abilitatea de a observa copiii fără judecată, aveau nevoie de multe cunoștințe de psihologie a copilului, să știe cum să relaționeze cu copilul, ca să-i dea siguranță, mai ales că facultatea nu-i învață despre asta și e o mare problemă. De exemplu: ce înseamnă un atașament sigur, recunoașterea nevoilor de atașament. O parte din efort a fost pregătirea profesorilor pe zona emoțională.

Dincolo de pregătirea profesorilor, îți propun să vorbim și despre momente dificile care apar în relația dintre copii și părinții lor. Spre exemplu, cu ce ai începe o discuție legată de relația adolescenților cu părinții?

Păi cred că în primul rând ar fi de înțeles că adolescența e o perioadă foarte valoroasă în dezvoltarea copilului, pentru că e o dezvoltare emoțională intensă, mult mai intensă decât alte etape, și e perioada în care sunt mult mai vizibile provocările lor emoționale, dificultățile în relaționare. E perioada în care învață despre relații, de asta se și spune că-și formează caracterul. Însă fiind o perioadă de dezvoltare emoțională maximă și dezvoltare la nivelul creierului, au și provocări în zona de impulsivitate, de pierdere a răbdării, de o empatie mai scăzută, dificultate de a vedea și perspectiva celuilalt. Au tendința de a fi mai centrați pe ei și asta înseamnă că e important ca tu, ca adult, să înțelegi provocările lor. E foarte important să nu te simți respins, atacat, să nu reacționezi personal. Dacă copilul e morocănos, prost dispus, poate are o reacție nepotrivită… Nu e despre tine, ci e despre felul în care el face față disconfortului.

E important să le pui limite, asta însemnând: “Da, înțeleg că ai avut o zi grea și asta te face să fii mult mai irascibil, dar nu înseamnă și că trebuie să îți exprimi irascibilitatea printr-o jignire”. Pentru că, fiind foarte sensibili la respingere în perioada asta, au tendința de a respinge foarte des. Sensibili la respingere însemnând că de asta se spune și că sunt mai nesiguri pe ei. Adică gradul lor de acceptare de sine e mult mai scăzut, au mai puțină încredere, se simt mai nesiguri și, din nesiguranța lor, îi atacă pe ceilalți. Sunt mai critici cu prietenii, cu colegii, cu părinții. Însă dacă părinții le oferă siguranță și nu-i atacă, nu-i critică, nu iau personal ceea ce exprimă ei sau cum exprimă ei disconfortul, cu limite, învață să-și regleze disconfortul mult mai ușor. Adică învață să facă față disconfortului mult mai repede, fără să mai jignească, să respingă, să fie critici cu ceilalți. Și au nevoie de perioada asta, până se încheie dezvoltare lor cognitivă și emoțională, care înseamnă undeva între 24 și 26 ani, pentru a putea să-și regleze disconfortul fără foarte multe dificultăți în relația cu ceilalți, adică să-i respingă pe ceilalți, să-i abandoneze sau să devină abuzivi în relația cu ceilalți colegi sau cu adulți.

O altă provocare în perioada adolescenței este faptul că, impulsivitatea fiind crescută, apropo de răbdare, au tendința de a se simți mai degrabă îndreptățiți să fie centrați doar pe nevoile lor și mai puțin pe nevoia celuilalt, să-și asume mai puține responsabilități. Și aici iarăși e important și din perspectiva părintelui, dar și din perspectiva profesorului, să-i sprijine să aibă responsabilități, chiar dacă le creează disconfort, de la faptul că își aranjează hainele, la spălarea vaselor, oricum o contribuție la bunăstarea casei, făcând lucruri care le displac, care poate îi plictisesc sau îi irită. E nevoie să se expună la lucruri care le creează disconfort, pentru a dobândi autocontrolul. Pentru că evitarea disconfortului înseamnă și mai multă îndreptățire, și mai multă blamare a celorlalți. Blamarea celorlalți însemnând că ceilalți sunt responsabili să răspundă nevoilor lor și nu ei.

Un alt lucru relevant pentru adolescență este că, din fericire pentru noi, părinții, este perioada în care avem șansa să reparăm toate greșelile din trecut. În psihologie se spune că asta-i a doua poartă de dezvoltare a copilului. Prima e când copiii sunt bebeluși, de asta se și spune că acum sunt la fel de sensibili ca în perioada de după naștere. Și e perioada în care au cea mai mare nevoie de noi. Au nevoie de prezența noastră, dar care să nu fie control, pentru că noi le modelăm ce înseamnă o relație. Ei au nevoie să se desprindă de noi, părinții, să devină autonomi. Autonomi nu înseamnă însă independenți – înseamnă că încă depind de noi și o să depindă de oameni, pentru că suntem ființe sociale, dar cu reciprocitate. Învață că relația e despre nevoile celor doi, nu doar despre nevoile lui sau ale ei. Și asta, reciprocitatea, o învață în perioada adolescenței.

De asemenea, încep să învețe ce înseamnă intimitate și ce înseamnă vulnerabilitate. Dacă relația cu părintele e o relație de încredere, atunci copilul învață că a fi într-o relație intimă îți dă un sentiment de încredere. Iar dacă nu e o relație de încredere, ci dimpotrivă părintele intră într-o luptă de putere cu copilul, adică el se simte jignit, nerespectat, atunci copilul va avea o atitudine de neîncredere față de intimitate. Nu va avea încredere în adulți la început, va avea mereu o teamă de a nu fi suficient de bun în relații, va brava, va dori să demonstreze, va deveni poate excesiv de perfecționist, va învăța că valoarea depinde de rezultate, de performanțe, sau pur și simplu nu va ști cum poate să conteze pe altcineva, se va însingura, nu va avea o relație apropiată cu alți tineri, nu-și va da voie să aibă relații romantice, tocmai pentru că nu va avea relaxarea de a avea încredere în celălalt. Sau dimpotrivă e și cealaltă variantă, în care devinde prea dependent în relații, se agață de multe relații, poate își începe viața sexuală mult prea devreme, tocmai pentru că sunt niște provocări la nivel de atașament.

Ce sfat îi dai unui părinte într-un caz concret, în care are loc o mică ceartă între părinte și copil, iar copilul ridică tonul, poate și răspunde într-un anumit fel și îl “activează” pe părinte? Tu, ca părinte, ești tentat să răspunzi în același fel. 

O să îți spun ce fac și eu ca părinte, pentru că sunt părintele a două adolescente. Mă ajută mult să-mi reamintesc că ei îi este mult mai greu decât mie, iar eu sunt adult și ea este încă un copil. Și ea are nevoie de mine să fiu mult mai matură și mai înțeleaptă. De cele mai multe ori reușesc, chiar dacă mă activez, chiar dacă simt că crește furia sau iritarea sau îngrijorarea. Îmi dau un timp să mă calmez, să mă relaxez și să pot să mă întorc în relația cu ea cu calm, pentru că-mi dau seama că a avut un moment greu și a răbufnit pentru că i-a fost greu. Și-mi aduc aminte că a răbufni înseamnă că a avut un moment de vulnerabilitate. Și dacă eu aș critica-o sau aș țipa la ea atunci când e vulnerabilă, aș învăța-o că a fi vulnerabil nu e bine. Și ar trebui să se ascundă, să se închidă în ea sau să atace când se simte vulnerabilă.

Ce fac este că în primul rând sunt atentă la cum mă simt eu. Și dacă mă simt suficient de prezentă și nu vin cu toate judecățile, că nu mă respectă, cum își permite, e nerecunoscătoare, atunci mă duc către ea, o întreb ce s-a întâmplat și îi dau voie să-mi împărtășească. Pentru că prima nevoie concretă a copilului e să fie văzut. Momentul în care îl asculți poate nu e un moment în care să fie disponibil, spune “Nu vreau să vorbesc acum” și pleacă în camera lui/ ei. Dar știe că se poate reîntoarce și îmi împărtășește atunci când se simte ea sau el pregătit. Și primul lucru pe care l-aș recomanda este ca părintele să-l asculte pe copil. Pentru că în momentul în care îl asculți pe copil începi să înțelegi ce i s-a întâmplat. Și după ce se simte ascultat, și după ce s-a liniștit, poți să vorbești despre… “Înțeleg că ți-a fost foarte greu și ai avut o supărare poate cu un coleg sau un moment greu pur și simplu. Felul în care îți exprimi frustrarea sau nemulțumirea ar fi foarte bine s-o faci într-un mod potrivit, adică fără să jignești, fără să țipi”. Dar cu acceptarea faptului că i-a fost greu. Repet, prima recomandare e să-i ascultați pe copii. În momentul în care copilul se simte văzut și nu se simte judecat, atunci el își clarifică care e de fapt nevoia. “Uite, aș fi avut nevoie de…, m-am simțit neapreciat, m-a frustrat că nu am știut la test și asta m-a făcut să fiu foarte urâcios, nemulțumit și simțeam nevoia să-i resping pe ceilalți.” De genul ăsta de claritate are nevoie un copil la vârsta adolescenței. Așa învață să-și asume responsabilitatea, nu să dea vina pe ceilalți.

Deci e o greșeală să ne imaginăm că, atunci când un copil izbucnește sau ne vorbește pe un anumit ton, asta înseamnă că nu ne mai iubește, că nu ne mai respectă, că are ceva cu noi personal.

Înseamnă doar că-i e foarte greu, că are un disconfort atât de mare… Și să ne reamintim că e perioada la care intensitatea trăirilor e foarte mare, mai mare ca la alte vârste. Și trăiește toate trăirile foarte intens. De asta e și o perioadă de mare creativitate, că le trăiește și pe celelalte foarte intens, ceea ce e minunat. Gândiți-vă că și noi adesea, când suntem foarte foarte încărcați, răbufnim, ne dorim cumva să fim acceptați. Ei răbufnesc foarte des pentru că ei trăiesc la intensitate mare în fiecare zi. Nouă ni se întâmplă mult mai rar.

Mai ai vreun sfat pentru părinți pe tema asta?

Cred că ce e important pentru preadolescenți este de a menține niște rutine cu ei. Recomandarea ar fi să creezi aceste rutine înainte de preadolescență și adolescență. Rutină înseamnă că petreci un timp, ai o relație unu la unu cu adolescentul și faceți lucruri împreună, petreceți timp împreună. Pentru că așa el o să aibă un spațiu sigur în care să împărtășească ce i se întâmplă. Diferit față de celelalte vârste, în adolescență și preadolescență ei nu ne mai împărtășesc atât de multe, pentru că vor să se desprindă de noi. Și atunci se poate întâmpla că îl simți că e tensionat, încărcat și nu îți spune. Și pentru tine e inconfortabil. Dar poate, dacă aveți plimbarea voastră de sâmbătă sau momentul în care povestiți împreună vineri seara sau duminică, o să-ți povestească ce i s-a întâmplat lui când tu ai observat că el a avut un disconfort. Și atunci această rutină îi dă lui spațiu să vină către tine când se simte el confortabil.

Poate nu chiar în momentul sensibil.

Nu în momentul ăla. Nu o să se mai întâmple în momentul ăla. Noi, ca părinți, avem tendința de a fi mult prea protectori și asta se duce într-o zonă de control. Adică ai vrea să-l salvezi pe copil de disconfort, însă el are nevoie să învețe să facă față singur disconfortului. Dar dacă știe că tu îi dai spațiu, nu-l cicălești, nu-i spui: “Haide, spune-mi, spune-mi, spune-mi”, atunci el are încredere și are nevoie ca tu să ai încredere în el. Îți va împărtăși lucrurile importante, se va deschide, dar când se va simți el pregătit. Și atunci, când se întâmplă, o dată pe săptămână sau o dată la două săptămâni, să te bucuri de momentele alea, pentru că asta e tot. Și va veni rar un alt moment de deschidere.

La ce vârstă se consideră că începe preadolescența?

Între 12 și 13 ani. Preadolescența e mai dificilă decât adolescența. Sigur, dacă o abordezi într-un mod sănătos, atunci adolescența va fi ușoară și frumoasă. E perioada de desprindere. Și cumva perioada în care vor să aibă o identitate a lor și o lume a lor interioară, separată de tine, ca părinte. E o perioadă în care sunt extrem de sensibili la respingeri. Și au o mare nevoie de a aparține grupului de colegi. Și atunci aici e dificultatea între a fi popular și a face cumva pe placul colegilor, sau a te simți respins și a fi în acord, nu știu, cu valorile familiei, de exemplu. Vor alege mai degrabă popularitatea, pentru că au mai mare nevoie să simtă că aparțin grupului de prieteni. Și cred că un alt lucru important este ca adolescenții să nu aibă principala sursă de influență copiii. De exemplu legat de relațiile romantice, iubire, decizii, când nu sunt prezenți părinții, când nu le dau spațiu, atunci își iau informațiile de pe internet, de la prieteni, și asta e nesănătos. Au nevoie să aibă încredere că tu iei deciziile în locul lor, o parte din decizii, pe care lor le este greu să le ia. De exemplu, la ce oră să vină de la o petrecere. Ar fi tentat să spună: “Aș vrea să stau până la ora 4, pentru că așa stau și prietenii mei.” Pe de altă parte, nu se simt foarte în siguranță să stea până la 4, dar nu poate încă să ia această decizie și e important să o iei tu în locul său, chiar dacă poate prima lor reacție va fi: “Tu nu ai încredere în mine, pe ceilalți îi lasă…” După o perioadă, o să-ți mulțumească pentru că ai luat o decizie bună în locul lor și i-ai protejat. Au nevoie să se simtă protejați de tine ca părinte. Sigur, fără să fii absurd, adică să înțelegi și nevoile lor, dar să poți să faci tu ce nu pot să facă ei la vârsta respectivă.

Spuneai că pe la 12-13 ani începe preadolescența. Și adolescența?

Nu există o limită, știm doar că se încheie procesul de dezvoltare a creierului și dezvoltarea emoțională pe la 24-26 ani. Uneori se extinde, mai ales la băieți, până la 30 de ani.

Deci băieții au o adolescență prelungită.

Da, e un decalaj de aproximativ doi ani în dezvoltarea emoțională. Din punct de vedere evoluționist, băieții au fost mult mai mult sprijiniți în zone care să le dezvolte alte tipuri de abilități, cum ar fi rezolvarea de probleme, dar au fost mai puțin sprijiniți pe partea de corectare emoțională și de asta au nevoie să recupereze și au o sensibilitate aparte. De asta, de exemplu, riscul de suicid la băieții adolescenți este mai mare decât la fete. La fete depresia e cea mai mare provocare, pentru că discută foarte mult cu alte fete și preiau foarte mult din disconfortul și suferințele celorlalte fete. Se numește “co-ruminare”. Fetele stau și povestesc foarte mult despre ce li s-a întâmplat, dar la un moment dat preiau personal faptul că tot reiau evenimente și experiențe de suferință, inconfortabile. Aici băieții sunt protejați din fericire.

V-ar putea interesa și:

Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College: “Copiii sunt așa de faini! Hai să le dăm spațiu și sprijin, să nu le tăiem noi aripile” 

Erik Birinyi, elev la Transylvania College: “Avem un proiect ambițios: o academie de idei făcută de elevi, cu mentori elevi, pentru elevi”

Ioan Pristavu, elev care a vizitat trei capitale de pe Dunăre cu bicicleta: “Am pedalat 80-100 km pe zi. Au fost și momente grele, dar ne-au întărit ca echipă”

Catrinel Grigorovici, director – Community Affairs: “Rușinea apare din discrepanța dintre copilul care e cu tine acasă și cel pe care-l proiectezi tu în capul tău”

Cristina Ungvari: “Dacă punem interesul suprem al copiilor deasupra orgoliului nostru, atunci sorții de izbândă sunt foarte mari”

Alexander Scott: “Cel mai important lucru pe care-l poți da unui copil este dragostea necondiționată”

Diana Teodorescu: “Pentru mine, o școală bună e una în care copiii mei sunt văzuți așa cum sunt ei”

Lavinia Balulescu

Lavinia Balulescu

Journalist, Communications Specialist

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

No Comments

Post A Comment