fbpx
 

05 Sep Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College: “Copiii sunt așa de faini! Hai să le dăm spațiu și sprijin, să nu le tăiem noi aripile”

Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College din Cluj-Napoca și profesor de Business Studies, vorbește într-un interviu despre importantul proces de modificare a culturii organizaționale prin care au trecut în ultimii ani profesorii școlii, despre cum rezultatul s-a oglindit în viața elevilor și despre cum poți să schimbi o paradigmă.

Acum patru ani ați dat startul unui proces de schimbare a culturii organizaționale în Transylvania College. Ați introdus mai multe noi practici în rândul angajaților, printre care și conceptul de wellbeing. Care a fost contextul în care ați simțit că e nevoie de această schimbare?

Ruxandra Mercea: Intrăm deja în al cincilea an școlar de când am luat aceste măsuri. Totul s-a produs pe un fundal de schimbări repetate ale conducerii școlii noastre. Unii dintre directori, fie ei români sau expați, au venit cu egouri foarte mari și atunci totul era mai mult despre imagine și prea puțin despre potrivirea dintre ceea ce spunem și ceea ce facem. A început dintr-o nevoie, să vedem ce să facem pentru alinierea între ce simțim și ce se întâmplă. Al doilea motiv a fost zona de relații toxice între profesori, între părinți, bârfe, acuzații, foarte multă vină de ambele părți. Cu toții dădeam bine, dar apoi erau multe lupte de putere nesănătoase. Și mai era un lucru, al treilea: dacă mergeai pe holurile școlii și întrebai oameni diferiți ce pot spune în două minute despre Transylvania College, primeai răspunsuri foarte diferite. O sută de oameni, o sută de răspunsuri. Nu eram definiți foarte clar ca identitate, cine suntem, ce vrem să facem, ce ar pierde cineva dacă nu am exista noi. Total a pornit cu Mircea Popescu, un tătic din școală, membru al boardului de consultanți, și care mi-a dat o carte și mi-a spus s-o citesc.

Ce carte?

“Leader in Me”. Dar, exact cum facem cu lucrurile importante am făcut și eu: am lăsat-o deoparte. Apoi, la un moment dat, când am plecat într-o vacanță și eram extenuată din mai multe puncte de vedere, am luat cu mine cartea. Nu am putut s-o las din mână, de fiecare dată mai subliniam câte un rând și ziceam: “Uau, ni se potrivește, ce fain ar fi să se întâmple așa”. M-am întors din concediu și i-am zis: “Mircea, hai să mergem să vedem o școală, că eu nu cred. E prea frumos ca să fie adevărat.” 

Și unde ați mers?

Am fost în Olanda, la conferința anuală “Leader in me”, și din primele momente mi s-a confirmat că da, e bine. Conferința a început cu primirea organizată de elevi. Când te duci la o conferință pentru adulți, te aștepți la adulți. A fost exact opusul. Copiii ne-au dat ecusoanele, ne-au înregistrat, ne-au primit, cu ditamai entuziasmul. În deschidere au vorbit doi copii, de 9 și 11 ani. Eram o sală plină de 100 de oameni din toată lumea, directori veniți să vedem niște școli în Olanda. Ce a rămas cu mine: cei doi copii erau foarte naturali pe scenă, foarte drăguți, deschiși, interacționau, glumeau, vorbeau cu noi, iar o oră mai târziu am aflat că unul dintre băieți avea autism și că în mod normal astfel de experiențe ar fi fost ceva despre care mulți ar fi zis: “imposibil”. Mi-am zis: copiii sunt așa de faini, hai să le dăm spațiu și sprijin, să nu le tot tăiem noi aripile din toate direcțiile. Când am venit înapoi eram hotărâtă să aducem procesul “Leader in Me” în școala noastră, dar eram decisă și să îl aducem și cu o condiție, una esențială: ca trainerul să fie profesor. Pentru că “Leader in Me” e un proces pornit dintr-o corporație și știam că profesorii din școala noastră au avut acces la foarte multe traininguri, știam că vor fi foarte reticenți dacă vine un corporatist să le vorbească.

Cu ocazia asta a venit și wellbeingul în viața acestei școli?

Nu. Am început cu partea de leadership. Am început cu cele șapte obiceiuri, câte două zile, toți profesorii.

Și elevii?

Nu de la început. Pentru că principiul este ca profesorii să se schimbe, să-și crească abilitățile, și apoi copiii îi vor urma. Am avut doi ani de implementare a procesului “Leader in Me” în școală, cu foarte multe rețineri, pe multe paliere. Erau profesori care stăteau în training și spuneau: “Asta n-o să funcționeze niciodată, lasă-mă în pace, am mai auzit eu din astea, le știu eu pe toate”. Au fost și profesori care au fost acolo la momentul potrivit, pentru că dacă munca asta cu misiunea personală vine la momentul potrivit în viața ta, te poate clădi. De exemplu Ciprian (n.r. – Ciprian Ghișa, Director Curriculum) era unul dintre cei care au zis “nu” la început. Și el vorbește despre asta: “Uite, acum cred”. Am avut doi ani de implementare a procesului, cu tot ce înseamnă practici și schimbări la nivelul claselor. În contextul ăsta, cultura noastră organizațională și oamenii pe care îi aveam aici erau în proces, unii – foarte implicați, alții – cu mari rezistențe. În același timp se întâmpla ceva foarte dureros pentru mine, pentru familia noastră: Ilinca, fiica mea cea mare, suferea foarte mult la școală.

Aici la școală.

Da. Nu îi plăcea să vină, erau foarte multe… Îmi amintesc că am vorbit cu Ciprian și i-am zis: “Ilinca nu-i bine. Și dacă Ilinca nu e foarte bine, nici noi nu suntem foarte bine”. Și atunci acesta a fost contextul în care ne-am văzut cu Domnica (n.r. – Domnica Petrovai, psiholog clinician și psihoterapeut), care a început cu un audit în școala noastră. A mers la ore, a stat la povești cu profesorii, iar observațiile ei erau în zona de punitivitate în continuare, critică, sistemul de pedepse și recompense foarte bine implementat. Și atunci am pornit zona de wellbeing cu Domnica. Am avut doi ani încheiați și acum intrăm în al treilea an. Bine, am făcut și o schimbare mare. Am încheiat contractul de colaborare cu doamna care conducea departamentul nostru de Special Educational Needs, iar Jeannette (n.r. – Jeannette Jones, Director of Wellbeing and Leadership Coordinator) a zis: “Eu vreau asta“. Am pornit deci cu Jeanette și cu Domnica și în primul rând am zis că avem nevoie de o echipă de psihologi pe care să o formăm, să fie aici, pentru adulți. 

Și câți psihologi există în prezent în această echipă?

Acum avem trei, dar inițial am avut șase. Am făcut peste 60 de interviuri.

Ca să găsiți psihologii potriviți?

Da.

Pentru adulții din școală, da?

Da, asta a fost cheia.

Să facem o paranteză, să le spunem oamenilor cum am putea traduce într-o frază conceptul de wellbeing, pe înțelesul tuturor. 

Ce înseamnă pentru mine: e mai mult decât o stare de bine. Într-o frază înseamnă: resurse interne mai multe, ca să poți să faci față la toate dificultățile care-ți vin în viață. Și pe lângă asta, viziunea, dar și abilitatea de a construi relații sănătoase. Pentru că dacă ai resursele interne reușești să îți crești calitatea relațiilor în viața ta. Să te dezvolți din interior și apoi să reușești să construiești și să interacționezi diferit. Nu-i SPA, cum zic unii.

Ai vorbit mai devreme despre psihologi pentru adulții din școală, psihologi pentru profesori, pentru restul angajaților. Într-un interviu de săptămâna trecută, pentru Ziarul Financiar, spuneai că poți să schimbi clădirea unei școli, dar dacă nu schimbi profesorii degeaba faci asta. La ce te referi când vorbești despre “schimbarea profesorilor”?

Toate iau un pic de timp până ni le definim și le verificăm și noi. Am ajuns acum în punctul de a ne clarifica mai clar că nu e vorba de o schimbare a omului, ci e vorba de o creștere a conștiinței fiecărei persoane față de sine și față de ceilalți. Adică învață să se cunoască mai bine și, cunoscându-se mai bine, poate să fie diferit prezent în clasă, pentru copii și nevoile copiilor. Devine acel om care nu ia personal faptul că poate o fetiță stă cu mâinile încrucișate, pentru că știe că acel comportament are legătură cu o nevoie neîmplinită a acelui copil.

Cred că e valabil și în ceea ce privește relațiile dintre adulții din școală.

Da, și acesta este beneficiul, dar e cumva într-un cerc virtuos. Profesorul devine mai conștient din relațiile cu adulții, cu alți colegi, și duce asta la clasă. Acolo devine mai conștient din relațiile cu copiii și duce asta în relațiile cu ceilalți adulți. 

S-au mai liniștit lucrurile în școală de când ați implementat aceste două procese despre care vorbiți? Atmosfera e mai bună?

Da. HR-ul nostru măsoară partea de thriving. Este un instrument recunoscut internațional, care măsoară nivelul de bunăstare pentru fiecare adult și comunitatea noastră a crescut pe scara aceea de bunăstare. Azi, dacă-i întrebi pe colegii mei dacă sunt mulțumiți de viața lor, pe o scară de la 1 la 10, majoritatea sunt în zona de 8+.

Înainte în ce zonă erau?

De 6, 6+, poate 7. Acolo unde suntem și ca țară. La nivel internațional, România e la 6,3. Ce simt că s-a schimbat în noi: sunt mult mai puține frici și, chiar dacă avem fricile, reușim să fim acolo unii pentru alții diferit, suntem adulți mult mai asumați. OK, cu asta am greșit, cu asta am contribuit la situația asta, îmi pare rău, cum pot repara? Și asta crește mult calitatea relațiilor, pentru că îți dă încredere. O persoană care își poate asuma contribuția în orice situație trasmite încredere. Deci asta a mai crescut, încrederea, la nivel cultural. 

Cum îi ajută asta pe elevi?

Atunci când noi suntem stresați, sau părinții lor și profesorii au anxietăți sau au o stare de dezechilibru emoțional sau se înfurie, copiii sunt influențați de starea asta emoțională a adulților. Și de modul în care adulții gândesc. Și atunci un adult care e critic cu el va fi critic și cu copilul. Știm că atunci când copiii cresc cu critică starea lor nu e bună…

Și devin și ei pe mai departe critici…

Exact! Și atunci îi ajută pe copii să fie mai liniștiți, dar nu în sensul de cuminți, ci mai înrădăcinați. Îi ajută ca progres academic. Prezența la ore a crescut, pentru că se simt mai bine în școală, iar rezultatele academice ale tuturor elevilor din școală au crescut semnificativ.

Ați schimbat și programul: orele încep la nouă.

Da. Suntem în al treilea an. Ce facem cu wellbeing-ul și cu sănătatea mentală? Practic luăm știința, care e disponibilă, și acționăm pe baza ei, asumat. De exemplu știm că așa funcționează creierul adolescenților la acea vârstă. E vârsta la care se culcă mai târziu. Asta mă frapează, că această știință e disponibilă, pentru că avem internet sau putem deschide o carte, și totuși școlile nu se schimbă. 

Cum ar putea o școală de stat să facă asta, să încerce să-i facă pe adulți să fie mai autentici și mai asumați? Ce ar putea să-i motiveze?

M-am gândit mult la asta. Din durere creștem. Și când lucrăm cu profesorii din școlile de stat, dar și de la noi, îi întrebăm mereu: ce vă doare?

Aveți și un proiect cu patru școli din Cluj, pe care le “mentorați”.

Da. Când te doare vrei să faci ceva. Și atunci schimbarea în școlile de stat sau în școli în general apare de exemplu pentru că un director devine mai conștient și își dorește altceva pentru instituția pe care o conduce, și asta vine de cele mai multe ori dintr-o motivație internă. Fie au copii în școala aceea și văd efectul, cum a fost la mine, și îi doare pe ei primii, îi doare că-s părinți, îi doare că-și văd colegii suferind sau demotivați. Fie pentru că sunt mulți profesori care vin și zic: “Nu mai știm ce să facem, simțim că am pierdut controlul”. Și atunci poate că se grupează un grup de profesori, trei-patru-cinci, și încep să caute, să citească niște cărți, să meargă la niște cursuri. Din atât de multe puncte poate să pornească schimbarea asta într-o școală, încât e foarte greu să zici că asta sau aia. De cele mai multe ori asta am văzut: ori directorul e motivat, ori un grup de profesori e motivat. 

Poate pur și simplu schimbarea ar putea să începă printr-o căutare pe Google.

Da, sau cum am făcut eu: mi-a dat cineva o carte. Să nu subestimăm toate uneltele pe care le avem. 

Am vorbit despre profesori, despre ceilalți angajați din școală, despre elevi, care sunt bine dacă adulții sunt bine. Dar nu am vorbit despre părinți. Cu părinții ce faceți, care e locul lor în tot acest proces?

Eu fac parte dintr-un grup internațional de directori, care conduc cele mai inovative școli din lume. De fiecare dată când le povestesc că ne implicăm cu părinții, se uită toți foarte ciudat, pentru că nu-i caracteristic unei școli să facă educația cu părinții sau să facă zona asta de muncă cu părinții.

Da. Școala se ocupă de elevi, nu?

Exact. Dar toți se plâng de părinți. Nu cunosc un director care să nu fie preocupat de relația cu părinții. A profesorilor cu părinții, a părinților cu elevii…

A părinților cu părinții.

Exact, cultura dintre părinți. Și atunci noi ce am făcut? Ne-am suflecat mânecile și am zis că avem două alternative. Să mergem înainte pe calea asta, să ne plângem și să vedem că e o vale mare a plângerii și o ruptură mare între cele două părți, sau să începem să facem ceva diferit. Nu știm cum arată diferitul ăla, dar începe așa, încet-încet. Și asta am făcut, am creat niște structuri sau oportunități ale părinților să vină în școală și să fie ei între ei și noi să îi sprijinim să lucreze împreună sau să fie cu profesorii. Unele ne-au ieșit, unele nu. Ca și profesorii despre care povesteam mai devreme, și părinții au rezistențe sau frici sau gânduri. Și atunci ce am făcut? În procesul “Leader in Me”, una dintre practicile de implementat e “Student-led conferences”. Sunt ședințele cu părinții conduse de elevi. Costă zero bani și ce presupun? O zi sau două în anul școlar să nu se facă ore, ci dirigintele, împreună cu copilul, dar mai ales copilul, să-și invite părinții în școală, ambii părinți, și să le povestească despre el. Ce face bine, ce-i place, cum arata casa lui, colegii lui. Are 30 de minute în care să vorbească despre el și să ceară sprijin din partea fiecărui adult de acolo. Aceea a fost cea mai mare schimbare. De fapt – mică, dar cu impact mare în comunitatea de părinți. Pentru că e super-impresionant să fii părinte și să primești o scrisoare de la copilul tău, în care să zică: “Dragă mamă, dragă tată, te invit în școală să auzi de la mine ce fac bine”. De la o prezență de 30 la sută la ședințele cu părinții, și de obicei a mamei, am trecut la peste 90, a ambilor părinți. La liceu. Asta a fost una din schimbări. Ceva ce nu a mers: ideea de community meeting, în care am zis: OK, hai să le facem la fiecare clasă, să îi chemăm pe părinți să vorbim despre topicuri pe care noi le considerăm importante pentru acea vârstă.

Și asta nu a mers?

Nu. Dar am început, am învățat, apoi am zis: hai să facem întâlniri 1 la 1, pentru că deocamdată, atunci când e vorba de copilul lor, părinții vin. Genul acesta de întâlnire este între părinți, profesorul copilului (fie că e diriginte, fie că e învățător) și un psiholog.

Deci e de față și un psiholog la această întâlnire.

La început, da. După care încet-încet profesorii reușesc să le ducă singuri. 

Ce frecvență au aceste întâlniri?

Întâlnirile sunt de cel puțin trei ori pe an. Noi am început să le facem pentru toate familiile care se aflau în tot felul de tranziții. Sau pentru familiile copiilor cu care vedeam noi că e foarte greu de lucrat sau simțeam că au o anxietate crescută. Acelea au fost primele familii pe care le-am chemat în școală. Au venit cu reticență, dar apoi și-au dorit să continuăm.

Și acum întâlnirile se fac cu toată lumea?

Da.

Să vorbim și un pic mai punctual. Dacă un copil are un comportament pe care să-l numim “obraznic”, cum procedează profesorul la Transylvania College?

O să îți dau exemplul fiicei mele și apoi pot să îți spun și cum fac eu ca profesor. La un moment dat fiica mea i-a zis profesoarei: “Te urăsc“. În primul rând, Miss a luat-o deoparte și au avut o conversație în pauză, în sensul de câteva întrebări: ce s-a întâmplat, cum te simțeai, cum crezi că m-am simțit eu când am auzit asta, cum te sprijin eu, cum putem repara. Acum un copil poate mai mult sau mai puțin să răspundă la aceste întrebări. Probabil atunci când a zis “te urăsc“ nu știa exact ce simte sau ce nevoie neîmplinită avea. Și atunci, prin discuția asta cu profesorul, copilul începe să înțeleagă ce se întâmplă sau ce s-a întâmplat în acea situație și îi e dată ocazia să repare. E important să îți spui frustarea. Modul în care o faci poate fi diferit de “te urăsc“. Deci mergem mult pe învățare din orice experiență a copilului, copilul să-și însușească învățarea versus pedeapsă. Copiii nu sunt “obraznici“ în general, ci au momente în care nu știu cum să reacționeze și aleg să reacționeze în sensul în care considerăm noi că e obraznic. Când aud că un copil e obraznic deja o pun sub formă de judecată. Că nu copilul își zice “sunt obraznic“, ci adultul zice că acel copil e obraznic. Deci aia e deja o judecată și o generalizare, care pe termen lung fac un deserviciu atât profesorului, cât și copilului. Și atunci fiica mea, în loc să fie pedepsită, a învățat o lecție importantă. Cum pot să reacționez când sunt furioasă sau când simt că nu-mi iese ceva la mate, pentru că de fapt despre asta era vorba. Poate că n-o să-i iasă de prima dată, poate o să mai zică te urăsc, dar Miss o să se uite la ea și o să zică: “Hmm, mai ții minte data trecută când mi-ai zis același lucru și am discutat? Ce ai zis că o să faci? Hai, încearcă!“. Pe viață o să țină minte lecția aia: când sunt furioasă, cum pot să reacționez. Pentru că nu furia e problema, ci cum reacționez la furie. 

Cu alte cuvinte, ar trebui să fim un pic mai calmi în viață.

Mult mai calmi. Și să nu mai luăm totul personal! Copiii nu ne fac nouă ceva intenționat, ci pur și simplu atât știu în acel moment, cu ceea ce au. 

Și să încercăm să aflăm ce e în spatele acelui comportament. Treaba asta e valabilă și cu adulții.

Evident. Chestia e să nu mergem automat în judecată. Asta fac profesorii din școala noastră și asta fac și eu, mă duc cu curiozitate. Hmm, tu stai cu mâinile așa când eu vorbesc ceva important. De ce? Mă apropii de tine, să vezi că am văzut, continui ce am de făcut, apoi stăm și discutăm despre asta. 

Cât de important e modelul unui adult în viața unui copil și ce se întâmplă la vârsta de 12 ani?

E un principiu: nu putem da ceea ce nu avem sau ceea ce nu am experimentat. Ca adulți, dacă nu ne-am dezvoltat empatia, nu le-o putem da copiilor noștri. Și atunci e esențial să ne dezvoltăm noi în primul rând, pentru că cel mai mare grad de predictibilitate legat de cum vor fi copiii noștri când vor fi adulți suntem noi. Până la vârsta de 12 ani modelul principal în viața unui copil sunt părinții și fiecare copil are nevoie de cel puțin un părinte sănătos emoțional ca să poată crește ca viitor adult sănătos. După vârsta de 12 ani se schimbă influența pe care o are un părinte. Se mai adaugă influența prietenilor și influența altor adulți. Adică a profesorilor. Copiii își caută mentori. Dacă ne gândim și la noi, da, în jurul clasei a cincea, a șasea, începeam să-i căutăm. O mătușă, un unchi, un bunic, o bunică, profesori. După vârsta de 12 ani, influența prietenilor, a relațiilor dintre ei, plus modul în care alți adulți din școală reacționează au un impact mare în continuarea dezvoltării lor. Nu se oprește influența părinților, dar i se adaugă bucata asta de prieteni și alți adulți.

Și de asta e foarte important să vedem cine sunt acei oameni care petrec atât de mult timp cu copiii noștri în afară de noi, cum ar fi profesorii de la școală? 

Exact! Sigur, și până la vârsta aia profesorii sunt importanți, însă în continuare copiii se duc acasă și ascultă de mama și de tata mai mult decât de învățător sau de educator. Ce mi se mai pare valoros este ca mama, tata, învățătoarea, educatoarea să fie aliniați. Pentru că atunci nu se creează în copil o ruptură. După vârsta asta de 12 ani copiii trebuie să aibă cel puțin un adult în școală căruia să-i pese de ei. Cel puțin o relație sănătoasă cu un alt adult decât părinții. 

Cu două săptămâni înainte de începerea anului școlar, profesorii de la Transylvania College au participat la tot felul de traininguri. Sunt mulți profesori care vin la voi la început de an și pe care îi aduceți din sistemul de stat. Care sunt în general reacțiile lor, sunt reticenți când vin dintr-un altfel de sistem?

Ce simt eu e că vin către noi tot mai mulți profesori care au auzit că aici se întâmplă lucruri diferite și vin deja cu așteptarea că OK, dacă vreau ceva diferit mă duc acolo. Cum îmi dau eu seama de asta? 84 la sută din angajări le facem acum din CV-urile pe care le primim, primim foarte multe. În alți ani, procentul era sub 50 la sută și trebuia să căutăm și noi, cu firme de recrutare, mergeam și ne rugam, nu aveam ca și acum liste de așteptare pentru posturi.

În cazul profesorilor străini pe care îi aveți e similară situația?

Ce e fascinant legat de profesorii străini e că ei de obicei vin pe contracte de doi ani, trec dintr-o școală internațională în alta, călătoresc prin lumea largă. Acum ce s-a întâmplat e că avem retenție foarte mare pe profesorii străini. Mare parte a profesorilor străini sunt cu noi de peste patru ani, ceea ce e mare lucru. Profesorii noi vin entuziaști, cu gândul de a munci. Și atunci rămân și când e greu, pentru că nu e chiar simplu la început. Și în primii doi ani în școala noastră e mult de acumulat, treci printr-un tumult. Dar vin setați să fie aici, ceea ce e foarte fain. Altfel poți lucra!

Există vreo întrebare care ți-ar fi plăcut să-ți fie adresată într-un interviu și nu s-a întâmplat asta până acum?

Poate că ceva ce nu m-a întrebat nimeni e de unde mă încarc cu energie. Pentru că să fii în poziția de director de școală e uneori ca poziția unui preot. Ești tot timpul în rol. Mă duc la cumpărături, mă-ntâlnesc cu un părinte. Mă duc la restaurant, mă întâlnesc cu un profesor sau cu un părinte. Și ei tot timpul mă văd în rol, nu mă văd în poziția de mamă sau de soție. Asta e una, că ești mereu în rol, chiar când ești liber. Și doi – afli o grămadă de lucruri, pentru că oamenii vin ca la confesiune și asta te poate încărca uneori. Dar am reușit să gestionez asta!

Și răspunsul care e, de unde îți iei această energie?

De acasă, din relația cu soțul meu, și asta le-aș recomanda tuturor directorilor sau oamenilor din poziții de leadership, să investească în cuplu sau să investească în sistemul de suport, prieteni, familie, ca să se încarce dintr-un alt loc decât de acolo de unde lucrează. E important să ai o sursă la care să te întorci constant.

Când te duci acasă vorbești cu soțul tău despre chestiuni legate de lucru?

Nu. Și reușesc asta din ce în ce mai bine. Vorbesc cu Voicu mai mult de noi, de familie, ce să facem, cum să facem, vacanțe, concedii, să ne reîncărcăm. Când simt nevoia să vorbesc de probleme, vorbesc, dar nu e o practică. Mai mult vorbesc despre ce îmi iese sau ce ne iese și sunt foarte atentă la feedback-ul ăsta. Pentru că altfel îl încarc negativ și pe el. Și e și cu reciprocitate. El e doctor, dacă ar veni în fiecare zi să-mi spună povestea fiecărui pacient… Asta simt că e important, ca fiecare să aibă propria resursă de încărcare. 

Ți-ai setat ceva ce vrei să reușești la școală anul acesta? Împreună cu școala?

Da! Dezvoltare în zona de feedback. Părinții să poată da feedback profesorilor, profesorii – părinților, părinții între ei să se poată sprijini cu feedback. Nu cred în ideea de feedback constructiv, ci să dea și feedback-ul greu, și ăla pozitiv. Să devenim tot mai mult o cultură mai aproape unii de alții, printr-un feedback sincer. Am avut ani de zile ca subiect bârfa, ne-am ocupat de ea și simt că s-a diminuat mult sau cel puțin oamenii își asumă și când bârfesc. Și acum o etapă ar fi în zona de a construi împreună, dar nu putem construi împreună dacă nu ni le spunem împreună.

Ce face Ruxandra Mercea într-un univers paralel, în care nu e profesor și nu conduce o școală?

Ce știu că-mi place enorm e să construiesc comunități. Acolo mă simt împlinită. Visul meu paralel e să am un spațiu, împreună cu soțul meu, în care amândoi să ne putem simți bine, alături de alți oameni, și să avem propria noastră comunitate. Propriul spațiu în care să ne retragem, să învățăm lucruri noi, să fim relaxați.

Lavinia Balulescu

Lavinia Balulescu

Journalist, Communications Specialist

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

No Comments

Post A Comment