fbpx
 

10 Dec Ana-Maria Huluban: “Contează ca elevii să rămână curioși și să nu judece din prima”

Ana-Maria Huluban lucrează de nouă ani la Transylvania College, în Cluj-Napoca, și este profesor de Media Studies. Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College, Ana-Maria a vorbit despre traiectoria ei profesională și despre încercările pe care le-a făcut până când a găsit ce căuta.

Blogul Transylvania College: Cum a început experiența ta în Transylvania College?

Ana-Maria Huluban: Am venit aici cu dorința de a preda fotografie, pentru că eram încă la master și asta studiam. De asemenea, îmi doream foarte mult să văd dacă mă pricep sau nu cu copiii. Mă intriga, aveam impresia că m-aș potrivi, dar în același timp nu eram sigură. Am zis să încerc, și așa, ca voluntar, era mai accesibil. Am venit ca voluntar ca grădiniță, pentru că acolo era programul de voluntariat, și după o jumătate de an mi s-a propus să lucrez și la biroul de marketing, pentru că știam să editez și video, să fac fotografie și aveau nevoie de cineva pentru asta. Apoi am făcut ambele lucruri în paralel, și la grădiniță, și la birou în același timp. După care a venit momentul în care am fost pusă în fața alegerii: grădiniță sau birou? Am ales biroul de marketing, unde am rămas vreo trei-patru ani. Apoi din nou a fost o bifurcare: mi s-a propus să fiu profesor pe media și un an de zile am făcut iarăși în paralel. Apoi iar a trebuit să iau o decizie, pentru că nu puteam să le fac pe amândouă în același timp. A fost foarte greu anul ăla. Și am ales să fiu profesor.

De cât timp ești doar profesor?

De patru ani și jumătate.

Asta e ceea ce căutai?

Da. Și chiar sunt recunoscătoare, sincer, că am avut mediul ăsta în care dacă ziceam “Uite, aș vrea să fac ceva”, răspunsul era “Sigur!”. Adică nu mi s-a spus “Nu, nu, cum să faci asta?”.

Cum a funcționat pentru tine procesul de implementare a conceptului wellbeing prin care școala trece în ultimii ani?

M-a ajutat foarte mult, a fost un start foarte bun când a venit procesul “Leader in Me”, parcă a desfundat niște canale de înțelegere. Și cumva de acolo am continuat și personal, individual, să-mi caut toate direcțiile. Țin minte și seri, poate nopți, când tot citeam de exemplu pe site-ul Domnicăi Petrovai, MindEducation. Asta a fost foarte important pentru mine, pentru că mi-a deschis o diversitate de direcții, de idei și de a vedea un pic dincolo de mine, ca să pot să mă văd pe mine mai bine după aia.

Crezi că a funcționat la nivelul școlii procesul de wellbeing? Ce ai observat?

Eu observ că e mult mai multă înțelegere între oameni, în sensul și de a încerca să vezi dincolo de ce face cineva sau ce spune. De a observa că e un context mult mai larg în care se găsește persoana respectivă. Cred că asta e: mai multă înțelegere și acceptare a celorlalți.

Crezi că au învățat oamenii, de exemplu, să facă un pas în spate, să se uite mai bine la întreg tabloul, înainte de a judeca, a se supăra și a răspunde?

Da, asta am observat și parcă e așa, ca un reflex.

Cum i-a influențat asta pe copii?

Îi văd mult mai conștienți de sine acum. Își dau seama de influențele care sunt din jur, văzându-i pe profesori, prin modelare. Profesorii îi ajută să-și dea seama, să-și pună și ei problema, “OK, dar ce fac?, de ce am zis asta acum?, ce aș putea să fac să nu spun ceva care până la urmă nu ajută pe nimeni?”. Să aleagă cu adevărat ce vor să facă, să nu se lase duși de val, de emoții.

Care crezi că e cel mai important lucru pe care îl învață copiii din această școală de la profesorii lor?

Aș putea zice de la mine ce aș vrea să învețe. Contează să rămână curioși și să vadă totul așa cum e, să nu judece din prima ceva, ci să fie atrași de a cunoaște mai mult, atât pe ei înșiși, cât și ce e în jurul lor. Și să nu își pună limitări singuri.

Tu și o altă profesoară din școală, Irina Simion, ați participat într-un proiect de voluntariat cu Alina Nistor, ați făcut body painting și fotografii pe cicatrice de operații oncologice. Ce a însemnat pentru tine proiectul acesta? În ce fel te-a atins?

A fost foarte provocator pe multe planuri. De exemplu, profesional, pentru că nu mai fotografiasem de mult timp oameni efectiv. Oricum, e o altfel de fotografie să te poți conecta cu persoana din fața camerei și nu credeam că fotografia poate să transmită până la urmă felul de a fi al unui om. Dar prin proiectul ăsta mi se pare că am reușit și sunt mulțumită de asta! Și pe plan personal a fost provocator, pentru că toată experiența prin care am trecut a fost una de acceptare, de a fi acolo lângă oameni, de a mă implica, atât cât e nevoie, de a jongla între implicare și neimplicare, dar de a susține până la urmă, pentru că și când nu te implici poți să susții pe cineva, numai că-i lași pe ei să-și dea seama singuri sau să se adune singuri. Și ăsta a fost un joc interesant, de a mă implica și a nu mă implica. Și cu multe întrebări personale, la care găseam sau nu răspuns. E un proces. Ideea de proces, asta mi-a plăcut foarte mult, pentru că eram foarte perfecționistă mai demult. Acum nu mai sunt chiar așa. Poate altădată mi-aș fi imaginat lucrările altfel sau altcândva aș fi lucrat mult mai mult, la anumite detalii, vai!, să fie perfecte!, dar acum tot procesul și câtă frumusețe umană era acolo….

Ți-ai dat seama că nu era vorba de detaliile alea.

Exact. Ci pur și simple omul e frumos by default. Acum, cum îl aranjăm, cum îl punem în fotografie, e altceva.

Legat de generațiile cu care lucrezi tu la școală, ce observi diferit comparativ cu generația din care vii tu?

Acum, și din perspectiva de profesor de media, observ influența pe care o iau ei din media, care intră în toate aspectele vieții, de la limbajul pe care îl folosesc, de la gândurile pe care le au sau direcția în care se focusează ei zi de zi, până la dorințele pe care le au, care pot să tindă înspre superficialitate sau înspre a pune mai mult preț doar pe imaginea lor. Bine, e o trăsătură a adolescenței când te cauți și vrei să fii validat de ceilalți, dar mi se pare asta că e puțin mai accentuată față de cum eram noi când eram în liceu.

La un moment dat o elevă de-a ta a obținut cea mai mare notă la un examen Cambridge.

Da. E vorba de examenul de Media Studies, pe care îl dăm în școală. Chiara Ferrari a luat doi ani la rând certificatul de cea mai mare notă din lume. Se întâmpla acum doi ani.

Pe tine cum te-a făcut asta să te simți?

Mi-am pus foarte multe întrebări atunci, legat de ce contează până la urmă. Pentru că eu nu pun accent pe examen în sine și din prima oră pe care o avem le zic elevilor: “Nu învățăm pentru examen, dar evident examenul e un foarte bun pretext să învățăm foarte multe lucruri. Și atunci hai să vedem ce învățăm și cum ne organizăm pentru ele.” Și asta mi-a fost întrebarea, până la urmă, nota chiar validează valoarea unei persoane? Ce reflecta nota aia până la urmă? Chiara era un om extraordinar, așa, în general, foarte bine organizată, focusată și destul de echilibrată. Mă gândeam că sunt foarte mulți elevi care sunt foarte buni și au A pe linie, dar social poate nu au relații atât de dezvoltate cu colegii, cu părinții, cu adulți. Dar la ea nu era așa, ea avea tabloul complet. Până la urmă cumva notele pot să valideze și alte abilități decât pur și simplu o memorare. Adică aveam eu impresia asta că notele nu contează deloc.

Și ți-ai dat seama că pot să conteze.

Da, dar depinde. Într-un anumit context. Nu mai sunt nici eu atât de strictă în idei. Mă adaptez mai mult la context. Totuși, am realizat ce puțin spune o notă despre un om, care e mai mult decât niște abilități mentale sau practice. Rămâne să mai caut, poate voi descoperi cumva un model de evaluare care să aibă sens și utilitate cu adevărat în dezvoltarea, evoluția unei persoane.

Chiara Ferrari ce studiază acum?

Jurnalism, în Anglia.

Ce faci într-un univers paralel, în care nu predai?

Fac deja, trăiesc în universuri paralele. Sunt artist vizual și fac ilustrații, cânt, fac yoga.

 

V-ar putea interesa și:

Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College: “Copiii sunt așa de faini! Hai să le dăm spațiu și sprijin, să nu le tăiem noi aripile” 

Erik Birinyi, elev la Transylvania College: “Avem un proiect ambițios: o academie de idei făcută de elevi, cu mentori elevi, pentru elevi”

Ioan Pristavu, elev care a vizitat trei capitale de pe Dunăre cu bicicleta: “Am pedalat 80-100 km pe zi. Au fost și momente grele, dar ne-au întărit ca echipă”

Catrinel Grigorovici, director – Community Affairs: “Rușinea apare din discrepanța dintre copilul care e cu tine acasă și cel pe care-l proiectezi tu în capul tău”

Cristina Ungvari: “Dacă punem interesul suprem al copiilor deasupra orgoliului nostru, atunci sorții de izbândă sunt foarte mari”

Alexander Scott: “Cel mai important lucru pe care-l poți da unui copil este dragostea necondiționată”

Diana Teodorescu: “Pentru mine, o școală bună e una în care copiii mei sunt văzuți așa cum sunt ei”

Domnica Petrovai: “E important ca tu, ca adult, să nu te simți respins, atacat, să nu reacționezi personal“

Raul Lupaș: “Părinților le-aș recomanda să-și permită să greșească”

Cum fac față elevii la zeci de examene Cambridge într-un liceu internațional

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

No Comments

Post A Comment