fbpx
 

30 Sep Catrinel Grigorovici, director – Community Affairs, Transylvania College: “Rușinea apare din discrepanța dintre copilul care e cu tine acasă și cel pe care-l proiectezi tu în capul tău”

Catrinel Grigorovici lucrează de cinci ani în cadrul Transylvania College din Cluj-Napoca și este director – Community Affairs. Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College, a vorbit despre conceptul de wellbeing implementat în școală și despre cum a influențat-o pe ea.

Procesul de modificare a culturii organizaționale în Transylvania College a început în urmă cu peste patru ani. Cum se vedeau lucrurile atunci?

Catrinel Grigorovici: În perioada aceea am început să discutăm și ne-am dat seama că cei mai importanți oameni din viața copiilor sunt adulții din jurul lor. Și dacă adulții sunt bine, copiii vor fi și ei bine. Și așa am ajuns la wellbeing: să fiu eu bine cu mine, pentru că dacă eu sunt bine cu mine pot să fiu bine și în relațiile cu ceilalți.

Conceptul de wellbeing a fost introdus în școală nu doar în rândul profesorilor.

A fost introdus în rândul tuturor adulților din jurul copiilor, pentru că fiecare adult poate să fie un model și poate să aibă un impact în viața copiilor, de la domnul care-i zice bună ziua la poartă, la doamna care-l servește când mănâncă masa de prânz, care poate că-l vede supărat pe coridor și îl sprijină într-o situație prin care trece.

Toți adulții din școală au făcut cursuri în acest sens.

Da, toți adulții au fost implicați în cursuri de dezvoltare personală, de bine personal, au cărți recomandate, au discuții cu liderii echipelor lor, în această zonă de dezvoltare de a fi tu bine cu tine.

Ce a făcut pentru tine wellbeing-ul? Cum ai simțit toată experiența?

M-a ajutat să mă simt mai bine cu mine. Acum patru-cinci ani aveam o frică de a zice lucruri, de a mă exprima, pentru că îmi era frică de a fi judecată, de a rupe relații, de a-i face de rușine pe alții. Și asta m-a dus spre a-mi da seama la un moment dat că nu am o identitate proprie, că identitatea mea e creată de ceea ce cred alții despre mine sau răspunzând la întrebări dezirabil.

Acum ai spune că s-au schimbat aceste lucruri?

Da, simt că mi-a crescut foarte mult încrederea în mine, că mă simt mai bine eu cu mine și că pot să răspund sau să-mi dau cu părerea fără a crede că rănesc pe cineva. Pentru că intenția nu e de a-i răni, intenția e de a-i da o perspectivă.

Într-un video realizat în școală în vara trecută vorbești inclusiv despre rușine. Care e legătura dintre procesul care a început în școală, cursurile pe care le-ați făcut, descoperirile tale personale și rușine?

Nu pot să zic că a fost o carte anume sau un curs anume. Cred că a fost combinația dintre toate și poate câteva momente în viață în care te gândești: “Dar dacă mă fac de rușine?”. Paradigma din care plecam era: “Am greșit ceva, m-am făcut de rușine”. Apoi am ajuns la: “Am greșit un proces, o acțiune, hai să văd ce am făcut greșit și ce pot face acum, cum corectez“. Asta îți dă o încredere mult mai mare în tine. 

Ar trebui să înțelegem că nu e bine să ne fie rușine?

Da, nu e bine. Poți să simți care e contribuția ta, dar nu e bine să-ți fie rușine, pentru că rușinea te duce la a nu mai încerca. Când ți-e rușine de propria persoană ideile, părerile, toate ți se estompează. Copilul se gândește: “A, să nu-mi fac părinții de rușine”. Și atunci acțiunile pe care le face nu mai sunt ale lui. Și văd asta mult în ceea ce lucrez cu chestionarele. Obținem răspunsuri dezirabile la chestionarele pe care le aplicăm adulților. Fie nu au o părere, fie le este frică să și-o exprime. Și asta vine din: “Doamne ferește, să nu mă fac de rușine!” Dacă eu opresc pe cineva pe stradă și îl întreb: “Vă place viața dumneavoastră?”, răspunsul va fi: “Foarte mult”. Pentru că e un răspuns dezirabil și vine din două idei: fie nu am o părere, fie nu vreau să mi-o exprim, pentru că dacă află alții că nu am o viață bună nu mai vorbesc cu mine sau eu nu mai sunt cool. Și pe rețelele sociale sunt multe postări publice dezirabile, pentru că asta credem noi că vor alții să vadă despre noi.

Deci e vorba despre a fi complet onest cu tine și cu cel din jurul tău.

Da, pentru că rușinea cred că te poziționează față de alții în inferioritate, când de fapt tu ești într-o relație de egalitate. Apoi, în relația părinte-copil, părinții au niște așteptări, le proiectează niște cariere. Dar de fapt părinții au în fața lor un alt copil decât cel proiectat și rușinea apare fix din discrepanța asta dintre copilul care e cu tine acasă și cel pe care-l proiectezi tu în capul tău.

Și atunci ce trebuie să facă părinții? Ce ai învățat tu din toate astea?

Am învățat să îi iubesc necondiționat pe copiii mei, să le accept disconfortul, să le accept stresul, să le accept nesiguranța, ei știind tot timpul că eu sunt acolo. Și asta le dă și lor putere pe termen lung, să ia deciziile potrivite pentru ei, nu decizii pentru mine sau pentru profesorii lor sau pentru altcineva. Și de fapt asta îți dorești, ca adulții pe care îi crești să ia deciziile potrivite, corecte, și când eu ca părinte nu mai sunt acolo.

Cum rămâne cu copiii care iau decizii nu neapărat de rușine, dar din dorința de a-i mulțumi pe părinți? Sau și asta tot o formă de rușine e?

E tot o formă de a răspunde dezirabil, pentru că așa își doresc părinții. Își aleg cariere pe care și le doreau părinții lor, ajung nefericiți, neîmpliniți și nu știu de ce.

Deci ar trebui să se lucreze cu părinții!

Da, în primul rând cu părinții, cu adulții, toți adulții din jurul copiilor, pentru că profesorii, personalul administrativ dintr-o școală sunt doar o parte a poveștii. Cealaltă parte e reprezentată de părinți sau de adulții cu care copilul își petrece timpul în afara școlii.

În cadrul Transylvania College există și cursuri pentru părinți.

Da, sau pentru alți adulți din viața copiilor. Toți suntem în aceeași poveste a educației, părinți, școală și copii.

Ai spune că după implementarea acestui proces ai observat vreo schimbare în relațiile dintre adulții din școală?

Da, relația cu colegii mei și cu echipa mea e una deschisă. Ne putem zice sincer lucrurile și dacă simt că apare o tensiune pot să mă duc să te întreb: “Uite, eu asta am înțeles. Asta e ce ai vrut să spui?”

Și funcționează?

Da. Eu vin în fiecare zi aici pur și simplu de plăcere. Îmi place să vin la școală. Nu simt vreo tensiune, nu simt că ar fi greu.

Ai mai vrea să adaugi ceva legat de tot acest proces de dezvoltare personală?

Că e un drum greu și nu trebuie să ne stresăm sau să ne supărăm, pentru că unii pași sunt mai grei decât alții sau câteodată mai facem și câte un pas înapoi. Și nu există o baghetă magică, una care să ne ducă din punctul A în punctul B brusc și perfect. Sunt pași micuți și rezultatele se văd câteodată greu, câteodată pe termen lung, dar cred că cel mai bun rezultat e cum te simți tu.

Tu, de exemplu, la începutul acestui proces ai avut sentimente conflictuale? Te-ai întrebat ce faci cu asta, unde o să te ducă, la ce o să te ajute?

M-am întrebat unde mă duce. Am fost deschisă să pornesc pe drumul ăsta, dar, după câteva cărți și traininguri, m-am întrebat unde mă duc. Îți dai seama cât va fi de greu, te întrebi: “O, Doamne, chiar mă bag în asta?”. Dar e un proces al tău cu tine. Și când tu îți rezolvi situațiile tale, atunci le rezolvi și în relațiile cu ceilalți și cu propriii copii.

 

V-ar putea interesa și:

Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College: “Copiii sunt așa de faini! Hai să le dăm spațiu și sprijin, să nu le tăiem noi aripile” 

Erik Birinyi, elev la Transylvania College: “Avem un proiect ambițios: o academie de idei făcută de elevi, cu mentori elevi, pentru elevi”

Ioan Pristavu, elev care a vizitat trei capitale de pe Dunăre cu bicicleta: “Am pedalat 80-100 km pe zi. Au fost și momente grele, dar ne-au întărit ca echipă”

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

No Comments

Post A Comment