fbpx
 

05 Nov Raul Lupaș: “Părinților le-aș recomanda să-și permită să greșească, să-și permită să nu fie perfecți, să-și permită să nu aibă expectanțe nerealiste de la copii, să se aștepte că la un moment dat copilul va face lucruri care nu vor fi universal bune pentru toată lumea“

Raul Lupaș este psiholog clinician în cadrul Mind Education, unde coordonează departamentul de Psihologie organizațională. Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College (TC), Raul a vorbit despre munca pe care a făcut-o cu profesorii din TC, despre implementarea conceptului de wellbeing în cadrul școlii, dar și despre sentimentul de îndreptățire și efectele sale.

Care este legătura ta cu Transylvania College?

Raul Lupaș: Inițial am început să lucrez cu profesorii din Transylvania College. Li s-a oferit posibilitatea să participe la ședințe de consiliere psihologică, în care să înțeleagă mai multe despre ei, despre ce înseamnă o relație sănătoasă, despre cum stabilesc un raport de încredere cu colegii și cu ceilalți. În principiu, să aibă viziune mai bună asupra a ceea ce înseamnă să se simtă bine ei cu ei înșiși, să aibă o mai mare claritate vizavi de identitatea lor personală și profesională. Asta se întâmpla acum aproape doi ani. Am început să lucrez și în ședințe de 1 la 1 cu o bună parte dintre profesori, pe partea de consiliere și am început să am grupuri de dezvoltare psihologică emoțională în cadrul școlii.

Grupuri formate din angajați ai școlii?

Au fost mai multe grupuri. Pe de o parte au fost grupuri de profesori, grup cu zona de management, au fost grupuri doar cu bărbați, din administrație. A fost un grup cu domnii de la mentenanță. Și cu aceste grupuri am lucrat în sesiuni de opt întâlniri, pe parcursul a patru luni de zile, în care am abordat diferite subiecte din ce înseamnă wellbeing, relații sănătoase, șamd. Cu o parte din ei făceam și consiliere 1 la 1, cu o parte făceam coaching.

În discuțiile cu acești oameni vorbeați doar despre dificultăți pe care ei le au la locul de muncă? Sau era vorba despre tot ce se întâmplă în viața lor de zi cu zi?

În principiu discuțiile aveau legătură cu relația lor cu școala, cu colegii, relația cu părinții, cu copiii, dar, într-un proces de consiliere, ca să putem să înțelegem care sunt stările, emoțiile, mecanismele de protecție, nevoile, desigur că se vorbește despre persoană și în afara câmpului muncii. Pentru că nu putem să le diferențiem pe cele două, deși avem această concepție, că la locul de muncă sunt o altă persoană.

Și în prezent care e stadiul acestei colaborări?

În septembrie am avut, alături de Ruxandra Mercea, un workshop de o zi cu părinții. Am încercat să le transmitem părinților, într-un mod mai sintetizat, ce înseamnă acest proces de wellbeing, în care s-au angajat profesorii. Am discutat și despre conversații dificile, despre feedback, despre propria persoană, despre identitate, atașament, despre diverse subiecte de interes pentru noi. Iar în prezent lucrez cu heads of faculties, în sesiuni de coaching, de grup, care se întâmplă o dată la trei săptămâni.

În ceea ce privește tot acest proces de implementare a conceptului de wellbeing în Transylvania College, ce diferențe ai observat de când ai început să faci asta și până în prezent?

Asta este o foarte bună întrebare. Inițial am simțit o oarecare intoleranță la ce înseamnă schimbarea de paradigmă, la acest proces în care ne angajăm, începem să cunoaștem termeni noi, să ne schimbăm limbajul, să citim chestiuni comune. La început am simțit o oarecare rezervă, doar că acest lucru se întâmplă în orice astfel de proces, indiferent că a fost în TC sau e în afară, și spun asta în calitate de psiholog, de om care activează în câmpul acestei munci. Atunci când spațiul nostru de identitate intră în contact cu niște lucruri pe care noi le considerăm divergente (adică nu fac parte din credința noastră), primul impuls este de a le respinge sau de a ne proteja de ele. Ca să revin și să răspund la întrebare, am observat mai multe lucruri, de la faptul că există o mult mai mai mare disponibilitate spre informații, există creată o legătură mult mai puternică de încredere, există un entuziasm în a participa la întâlniri, la coaching. Spre exemplu inițial, când am început să lucrez doar cu bărbații, m-a tensionat, pentru că na!, să pui 10-12 bărbați în aceeași cameră, să discute despre emoții, despre sentimente, relații, nu e ceva tocmai simplu. Și într-adevăr, primele întâlniri au fost ușor inconfortabile, dar spre sfârșit, și asta am experimentat cu toate grupurile cu care am lucrat, există partea asta de liniște și bucurie că se normalizează niște aspecte. Că parcă nu mai trebuie să stai în mintea ta și să te tot gândești și să le tot analizezi, pentru că de fapt ai și alți oameni care gândesc aceleași lucruri, ai un suport care e lângă tine și e acolo să te ajute. Asta am văzut, o mai mare disponibilitate, o mai mare deschidere, spre a comunica cât mai sincer, un suport crescut și partea asta de entuziasm: hai să facem și mai mult, hai să vedem ce se poate și mai tare îmbunătăți. Și procesul nu este unul ușor.

De ce ar trebui să le pese părinților și copiilor de faptul că profesorii se ocupă de wellbeing într-o școală?

Adulții au un rol foarte important în creșterea și dezvoltarea abilităților emoționale ale copiilor. Practic copiii învață prin modelare, adică așa cum văd la ceilalți. Dacă profesorul este într-un anume fel sau dacă părintele este într-un anume fel, ei vor începe să copieze anumite comportamente. Comportamentele pot să fie sănătoase sau nesănătoase. Depresia, spre exemplu. Sunt părinți care vin și spun: “E în depresie la șase ani, repară-l”. Dar depresia e și învățată, depresia e dependentă și de mediul în care este cineva. Și atunci inclusiv dezvoltarea emoțională depinde foarte mult de cum se simte profesorul, cum relaționează, practic de toate relațiile pe care elevul le are cu toate persoanele semnificative din viața lui. Și viitorul adult va fi suma tuturor interacțiunilor pe care el le are până la vârsta de adult.

Până la ce vârstă învățăm comportamentele astea prin imitare? Spre exemplu, dacă vedem un om că se comportă agresiv, vorbește, țipă într-o anumită situație, putem ajunge și noi poate să ne comportăm așa? E valabil doar pentru copii sau și adulții pot face asta?

E greu să răspund la întrebarea asta, pentru că ține foarte mult și de cât de clară e identitatea unei persoane. Sunt foarte mulți adulți care nu au o identitate clară și primul aspect pe care-l observăm este că au acest comportament de a imita, de a se uita la idoli, de a împrumuta comportamente din altă parte. Asta se poate întâmpla inclusiv la vârsta de adult, dar perioada până la care se imită cel mai mult este inclusiv perioada de adolescență.

Aș vrea să discutăm și despre despre sentimentul de îndreptățire și riscurile ei în creșterea copiilor. Ai putea să-mi explici la ce se referă?

Îndreptățirea poate să fie un mecanism de protecție, dar în general e definită de partea asta, că mie mi se cuvine, ar trebui să se întâmple așa cum cred eu, pentru că, dacă nu se întâmplă așa cum vreau eu, asta are unele semnificații asupra mea. Suntem un popor pentru care îndreptățirea este o caracteristică destul de semnificativă, dar putem să vedem îndreptățirea sub forma unui cluster de gânduri, comportamente și emoții pe care cineva ajunge să le învețe și care ajung să-l definească, datorită unor elemente de pe parcursul dezvoltării lui.

Care sunt riscurile acestui sentiment de îndreptățile al unui părinte în creșterea copilului?

Îndreptățirea este una dintre caracteristicile narcisismului. Narcisismul, care ține de egocentrism: eu sunt mai special, mai bun, ceilalți sunt instrumente de care eu mă pot folosi. Sunt folosite foarte mult manipularea, șantajul, minciuna. Înseamnă că eu sunt îndreptățit să obțin lucruri, iar pentru asta voi manipula, voi minți, voi critica, voi respinge, voi jigni, cam astea sunt comportamentele atașate îndreptățirii.

Să vorbim în general, din experiența ta de psiholog. Cum se comportă un om care se consideră îndreptățit?

Sunt diferite modalități prin care putem să observăm îndreptățirea. Pe de o parte putem s-o vedem foarte direct, când cineva critică, atunci când cineva își apără cu orice putere punctul de vedere, o putem observa în momentul în care cineva nu are capacitatea de a-și asuma o contribuție într-o anumită situație, pentru că în orice situație, în orice problemă, în orice conflict, există partea de contribuție, chiar dacă la cineva e mai mare și la altcineva este mai mică. Atunci când există această îndreptățire, persoana nu are capacitatea să-și asume contribuția, ci respinge, critică, judecă, umilește.

Pe de altă parte, îndreptățirea poate fi și sub alte forme. O persoană care este foarte dependentă de alții este o persoană care se agață foarte mult, stă pe lângă persoane care sunt foarte muncitoare, deoarece această persoană consideră că i se cuvine ca ceilalți să-i poarte de grijă. Spre exemplu, copiii care n-au avut pe parcursul dezvoltării lor posibilitatea să învețe să devină autonomi. Încerc, greșesc, încerc din nou și așa îmi dezvolt eu autonomia, până îmi găsesc o modalitate ca să pot să funcționez și să rezolv probleme. Ei, copiii care au fost foarte protejați, lasă că fac eu în locul tău, lasă că face mama, face tata, face domnul profesor, practic nu au acest spațiu în care să învețe că ei se pot descurca singuri, și atunci dezvoltă acest sentiment de îndreptățire, că ceilalți trebuie să aibă grijă de ei. Și asta vedem și la adulții care, spre exemplu, se victimizează, care blamează foarte mult, care au aceste gânduri de supărare, că se simt nedreptățiți, dar pe o poziție dezechilibrată. Pentru că până la urmă noi trebuie să funcționăm pe bază de reciprocitate, tu faci, eu fac, tu ai responsabilitate, eu am responsabilitate. Cineva care are acest sentiment de îndreptățire datorită faptului că nu este autonom așa se va comporta: se va victimiza, se va plânge, va bârfi.

Să luăm situațiile pe rând. De exemplu, ce sfaturi le-ai da angajaților unei școli ipotetice, care ar avea de-a face, printre altele, și cu părinți care se simt îndreptățiți, care dau vina pe școală mereu pentru orice s-ar întâmpla și nu-și asumă partea lor de vinovăție într-o situație care-l implică pe copilul lor?

Sfatul e să aibă relații cât mai bune la școală, ca să poată să simtă un suport din partea colegilor, din partea celor responsabili cu buna lor funcționalitate când sunt puși într-o anumită situație de acest fel. Pentru că într-adevăr unele comportamente pot fi percepute de cineva ca fiind abuzive și asta ar putea izola o persoană. Să spună: “OK, e vina mea, dar dacă am relații bune cu ceilalți, dacă pot să mă consult, dacă pot să am un suport, voi face față cu mai mare ușurință la ceea ce se întâmplă”. Pe de altă parte, dacă procedez așa, voi avea acces la luarea de decizii, la implementarea unor reguli de funcționare, dar astea sunt lucruri care pe termen lung se corectează.

Dar părinților care se simt îndreptățiți ce sfaturi le-ai da?

Le-aș recomanda într-o primă fază să-și permită să greșească, să-și permită să nu fie perfecți, să-și permită să nu aibă expectanțe nerealiste de la copii, să se aștepte că, indiferent cine e profesorul, copilul va face la un moment dat lucruri care nu vor fi universal bune pentru toată lumea. Mai degrabă decât să găsească persoane sau contexte pe care să le blameze, să identifice modalități prin care să poată să găsească soluții la o anumită situație. Să nu mai pună presiune nici pe profesori atât de mult, nici pe copii și nici pe ei înșiși. Pentru că toată îndreptățirea pornește de la o cantitate uriașă de critică de sine. Eu mă critic pe mine, toate trebuie să iasă foarte bine, dar asta pornește din mintea mea. După care o să se resimtă în felul în care mă comport față de ceilalți: expectanțele mele de la ceilalți vor fi foarte mari, îi voi critica, trebuie totul să iasă perfect, ceea ce nu e adevărat.

Care este efectul asupra copilului, dacă are în jurul său adulți care se simt îndreptățiți? Probabil unul din efecte este că și copilul, la rândul lui, poate să devină un adult cu un comportament similar, să creadă că i se cuvine totul. Ce alte efecte secundare pot să mai apară?

Copilul s-ar putea să se subjuge. Adică să înțeleagă din comportamentul de îndreptățire că nevoile lui nu contează, ci contează doar nevoile părinților, adulților. Că adulții sunt cei care decid, nevoile lor contează, ei trebuie să nu fie nervoși, să fie bucuroși, să fie mulțumiți de mine, dar nevoile mele nu contează. Și asta va predispune la un comportament de subjugare. Sau s-ar putea să preia comportamentul. Pentru că ce face un copil în momentul în care vede că doi adulți au un conflict, iar unul are un comportament de îndreptățire, care aparent câștigă? Va prelua și el comportamentul!

Pentru că a văzut că e comportamentul câștigător, chiar dacă doar aparent.

Exact! Mă voi folosi de acest comportament și asta se numește modelare. Deci copiii pot deveni la rândul lor foarte critici. S-ar putea să se izoleze, să nu le placă conflictul, să nu-și permită să-și exprime nevoile, să se detașeze emoțional: OK, asta e foarte inconfortabil și atunci îmi dau shut down emoțiilor. Pot să preia comportamentul sau pot să se subjuge, să se lase după ceilalți. Și să înceapă, nu știu, de exemplu să se sacrifice. De asemenea, pot să ajungă persoane dependente de grija adulților: rezolvă ceilalți în locul meu, nu mă lasă să trăiesc disconfortul și să înțeleg cum să folosesc instrumentele ca să fac față contextului.

Am ajuns și la o altă situație. Ce se întâmplă dacă profesorul are o atitudine de felul acesta, în care lui i se pare că i se cuvine totul, că el e cel care știe mai bine etc. Sunt și asemenea cazuri?

Absolut! La îndreptățire toți suntem predispuși, într-o măsură mai mică sau mai mare. Pentru că ea vine ca un mecanism de protecție: mi-e frică, mi-e teamă, mi-e rușine, și atunci o să încerc să supracompensez. Cum? Păi domin, controlez, justific, critic, dar tot de la un disconfort propriu pornește acest lucru.

Ce sfaturi îi dai profesorului?

Sfaturile sunt similare, să stea și să înțeleagă că expectanța nerealistă de a face totul bine, de a avea mereu dreptate, este doar o iluzie. Nu așa funcționează lucrurile. De exemplu, cuiva din TC i-aș sugera să participe la tot felul de workshopuri, cursuri, adunări care au loc în școală. Pentru că în TC sunt psihologi disponibili pentru nevoile emoționale. Și să-și permită să privească situația într-un mod mai obiectiv. Să vadă ce se întâmplă în mintea lor, să-și adreseze întrebări, să-și ia notițe: “Uite, în ziua respectivă mi-am piedut cumpătul, am avut tendința să controlez, să mă impun, oare ce înseamnă lucrul ăsta? De ce mi-a fost greu să accept ce se întâmplă?”.

Vrei să mai adaugi ceva legat de lucruri pe care le-ai observat în experiența ta cu wellbeing-ul în Transylvania College?

Eu sunt foarte impresionat de această școală și am avut oportunitatea să văd cum evoluează niște oameni și cum capătă plăcerea asta, pe care am căpătat-o eu la un moment dat, spre aspecte ce țin de minte, de emoții, de comportament uman, de relații. Asta îmi dă mie foarte multă putere și foarte multă încredere, să pot să continui ceea ce fac, să vin cu drag de fiecare dată aici și să păstrez legătura cu ei.

 

V-ar putea interesa și:

Ruxandra Mercea, directorul Transylvania College: “Copiii sunt așa de faini! Hai să le dăm spațiu și sprijin, să nu le tăiem noi aripile” 

Erik Birinyi, elev la Transylvania College: “Avem un proiect ambițios: o academie de idei făcută de elevi, cu mentori elevi, pentru elevi”

Ioan Pristavu, elev care a vizitat trei capitale de pe Dunăre cu bicicleta: “Am pedalat 80-100 km pe zi. Au fost și momente grele, dar ne-au întărit ca echipă”

Catrinel Grigorovici, director – Community Affairs: “Rușinea apare din discrepanța dintre copilul care e cu tine acasă și cel pe care-l proiectezi tu în capul tău”

Cristina Ungvari: “Dacă punem interesul suprem al copiilor deasupra orgoliului nostru, atunci sorții de izbândă sunt foarte mari”

Alexander Scott: “Cel mai important lucru pe care-l poți da unui copil este dragostea necondiționată”

Diana Teodorescu: “Pentru mine, o școală bună e una în care copiii mei sunt văzuți așa cum sunt ei”

Domnica Petrovai: “E important ca tu, ca adult, să nu te simți respins, atacat, să nu reacționezi personal“

Lavinia Balulescu

Lavinia Balulescu

Journalist, Communications Specialist

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

No Comments

Post A Comment