23 Oct Diana Teodorescu: “Pentru mine, o școală bună e una în care copiii mei sunt văzuți așa cum sunt ei“
Diana Teodorescu este Reception Teacher (profesor în învățământul primar), Pivotal Behavior Trainer și lucrează în Transylvania College de doi ani, de când s-a mutat în Cluj. Este din Hunedoara, dar înainte de Cluj-Napoca a locuit în București. Am vorbit cu Diana despre experiența ei la Transylvania College, despre ce învață copiii în Reception și despre importanța conceptului de wellbeing, introdus în școală în ultimii ani.
Ce a fost înainte de Cluj, înainte de Transylvania College?
Diana Teodorescu: Am lucrat cu copii și tineri din toate mediile, iar linia internațională a rămas pentru mine prima dragoste. Mai ales în sistem britanic și mai ales aici, la Transylvania College, am primit libertatea să-mi aleg modul în care pot să ajung la obiectivele de învățare. Când am venit aici acum doi ani, la niște lecții demonstrative, și am văzut ce se întâmplă în școală, mi s-a părut că e exact locul în care m-aș simți eu bine. Nu mai întâlnisem genul acesta de comunitate, de atmosferă, de abordare. Fetele mele sunt amândouă în școală: cea mică e la grădiniță, la Yellow Apples, iar cea mare este în Year 9, deci două zone total diferite. Le văd și pe ele foarte fericite, foarte mulțumite, fiecare în felul ei.
Îți lipsește Bucureștiul?
Absolut deloc. Am stat 18 ani în București și oricum voiam să mă mut. Niciodată nu m-am simțit foarte ca acasă acolo. Nu m-am regăsit după ce am terminat facultatea, însă partea de job mi-a fost ușoară, pentru că erau școli în care am simțit că am ce face și ăsta a fost principalul motiv pentru care am rămas. Dar atunci când am văzut că mai sunt și opțiuni în afara Bucureștiului, mi s-a părut o oportunitate foarte faină să fac mutarea. Și sunt foarte mulțumită!
Vorbește-ne despre rolul tău în cadrul Transylvania College.
Acum doi ani, când am venit aici, am început cu copiii din Reception. Reception e o vârstă foarte interesantă, copiii au între cinci și șase ani. Tocmai au terminat grădinița și Reception îi ajută în perioada de tranziție spre școală. E o vârstă destul de provocatoare, pentru că îi scoți din mediul de grădiniță, unde se joacă foarte mult, și îi pregătești pentru partea în care trebuie să asculte pe cineva care le vorbește pe un subiect, să facă activități mai structurate, să treacă peste niște provocări de comportament ca să poată funcționa în școală. Mi se pare o vârstă foarte faină, pentru că acum copiii sunt destul de mari încât să nu fie nevoie să faci foarte mult babysitting, însă sunt totuși micuți. Unele lucruri pe care le spui încă li se par magice și încă vezi în ochii lor scânteia aia. La vârste mai mari trebuie să muncești un pic ca să ajungi să vezi acea scânteie. Pe lângă asta, eu am început să lucrez și cu partea de wellbeing. Am și un masterat în consiliere și psihologie școlară și, împreună cu alți trei colegi, am făcut cursul de traineri pe “Pivotal Behavior”. Asta e direcția în care vreau să mă îndrept: partea de înțelegere a comportamentului, disciplină pozitivă, cum scoatem ce e cel mai bun din copii.
VIDEO: Maria Bega
Revenind la Reception, de pe linia britanică. E corespondentul clasei zero?
Da, este un fel de clasa zero, în care copiii sunt expuși la primele elemente de scris, de citit, de învățat numere, de știință, pe lângă partea de autogestionare, pentru că lucrăm mult și la asta. E o vârstă la care noi le dăm niște strategii prin care să funcționeze mai bine cu ceilalți copii. Trecem de la “Vreau asta pentru că așa vreau eu“ la “OK, ne gândim și la ceilalți”. La sfârșitul Reception, copiii trebuie să ajungă la niște obiective de învățare. Am avut surpriza ca anul trecut copiii să ajungă la acele obiective în timpul anului și să le și depășească pe multe planuri. Aveam copii care la mijlocul anului citeau foarte bine, deși asta e o așteptare pentru Year 1. Am avut copii care scriau bine, erau foarte confortabili cu partea de știință, de univers, geografie și așa mai departe. E foarte interesant că vin copii expuși la tot felul de informații și pregătiți să atingă obiectivele mai repede decât conform vârstei lor biologice.
Pentru ca un copil să se înscrie în Reception trebuie să facă grădinița în limba engleză sau măcar să știe engleză?
Absolut deloc. Am avut copii care au venit cu zero engleză. Materia e predată într-un fel interactiv și distractiv. Eu am și o certificare internațională de predat engleza vorbitorilor non-nativi, CELTA, și asta înseamnă că tot ce fac eu cu ei este adaptat astfel încât și cei care nu înțeleg un cuvânt din ce le spun eu în engleză, totuși să înțeleagă ce mesaj le transmit. Abia în momentul în care sunt dificultăți majore sau probleme de comportament se intervine și în română cu ei. În general, în cazul copiilor care nu știu deloc engleză, prin noiembrie-decembrie încep să înțeleagă foarte mult din ce le spun și în engleză, iar prin februarie-martie încep să fie foarte buni pe language production în engleză. La sfârșitul anului înțeleg, vorbesc și sunt confortabili să folosească engleza în afara școlii.
Referitor la wellbeing, tu ai observat schimbări în relațiile angajaților din școală, în interacțiunile între oameni?
Pentru mine partea asta e foarte importantă. Mi se pare că wellbeing-ul e un lucru la care trebuie să-i expunem pe copii în primul rând, de când sunt foarte mici, să devină un fel de normalitate. Și asta să nu se continue cu paradigma că dacă te preocupă wellbeing-ul înseamnă că ești nebun, că ai o mare problemă sau că știu eu ce. Pentru mine partea de wellbeing a început înainte de Transylvania College, tocmai de asta m-am regăsit așa de mult aici. Și datorită masterului pe care l-am făcut și facultății de psihologie, eu am fost cumva nevoită să mă interesez de partea de dezvoltare personală și de toată latura asta de wellbeing. Eu fac terapie de câțiva ani. Fac terapie și când îmi este foarte bine.
Deci mergi la un terapeut.
Da. Și lucrul ăsta l-am făcut întâi pentru mine, pe plan personal. În mod clar când ești bine pe plan personal poți să funcționezi și mai bine pe plan profesional. Iar la școală wellbeing advisor-ul meu e Cristina Ungvari. Pentru mine asta e o experiență nouă: este prima dată când într-o școală mi se oferă suportul ăsta de wellbeing și este o chestie fantastică, pentru că munca de profesor oricum e destul de solicitantă pe partea de empatie, de răbdare, de calm. Toate lucrurile astea ne vin limitate și e important să ai pe cineva în școală cu care să vorbești, să te asiguri că nu duci acasă foarte mult din ce nu ai putut să rezolvi într-o zi.
Cineva care să și înțeleagă despre ce vorbești.
Da, și care să te și ajute cu un feedback și să-ți spună, de exemplu: “Vezi că relația cu un anumit copil te preocupă prea mult”. Pentru mine faptul că am un wellbeing advisor în școală este fantastic. Mă ajută foarte mult. În paralel, eu îmi continui terapia pentru mine și pentru cei din jurul meu. Pentru că dacă tu nu ești bine cu tine, nu ai cum să fii OK cu oamenii din jurul tău. Ca să revin la întrebarea ta, am văzut o deschidere mai mare printre colegi în a discuta anumite lucruri care poate înainte erau spuse în barbă sau păstrate, lăsate acolo, înăuntru.
Și care duc la frustrări.
Da! Apoi deschiderea spre conversații dificile, inclusiv cu părinții. Pentru mine asta a fost o provocare în trecut, să le spun părinților unele lucruri care să nu fie atât de plăcute despre copiii lor, pentru că tu, ca părinte, îți dorești să auzi numai lucruri bune. Dar și partea asta de a comunica un lucru nu atât de plăcut poate să fie un început: “Ți-am spus asta ca să încercăm să rezolvăm. Nu înseamnă că ești defect sau copilul tău e defect. Hai să facem ceva împreună!”
Pe scurt, pentru tine ce înseamnă wellbeing-ul?
În primul rând înseamnă să reușesc să funcționez în parametri cât de cât OK în fiecare zi.
Dar poate cineva care nu e interesat de wellbeing ar putea spune: “Păi da, și eu sunt bine. Sunt super bine!”
Foarte mulți îmi zic: “Dar eu sunt bine”. În primul rând, înainte să te gândești dacă ești bine sau nu, cred că e foarte important să te gândești la relațiile cu cei din jur. Cât de multe sunt funcționale, cât de multe sunt disfuncționale. Începând cu partenerul de viață, copiii, oamenii cu care lucrezi. Și dacă vezi că ai foarte multe relații care îți produc frustrări, care îți produc vinovăție, care îți produc tot felul de sentimente sau emoții negative, înseamnă că acolo e de lucrat. Tendința e să spui: “Da, dar eu sunt OK, ceilalți îmi provoacă stările astea”. În momentul în care cineva poate să îți provoace atât de multe stări și emoții negative, înseamnă că nu ești tocmai OK. Și că ai de lucrat cu tine. În meseria de profesor oricum ești expus la tot felul de situații în care ți se cere mult calm și empatie, pentru că, începând de la copii, părinți, colegi, oamenii vin la tine cu niște așteptări, cu niște idei preconcepute, și tu trebuie să poți să stai cu ei, să le accepți disconfortul ăsta de a spune anumite lucruri, să fie, cum am spus și mai înainte, un început, un punct de pornire. Wellbeing-ul așa începe: te uiți la relațiile cu cei din jur, vezi câte sunt funcționale, câte nu, încerci să îți cauți partea ta de contribuție în disfuncționalitatea aia de acolo și pe urmă îți dai seama că întotdeauna, oricât de bine ți s-ar părea că ești, poți să fii chiar și mai bine. Poți să fii mai liniștit, mai relaxat, poți să vii la serviciu cu mai mult drag, poți să te trezești luni dimineața și să nu cazi în nebunia aia pe care o văd și pe Facebook, vai, e iarăși luni. Poți să îți schimbi un pic și atitudinea cu care îi vezi pe cei din jur, energia pe care o aduci la locul de muncă, și asta îi schimbă și pe cei cu care interacționezi.
Cred că într-o școală este extrem de important ca adulții să colaboreze, să lucreze efectiv împreună și să mențină o atmosferă de cooperare, empatie și suport. Pentru mine acest lucru a fost esențial atunci când îmi apreciam starea de bine într-o școală sau la un job în general și l-am găsit din fericire în Transylvania College. Începând de la Cristina Ungvari și continuând cu colegele din gradiniță, care îmi trimit copiii în școală după grupa mijlocie, însă continuă să își ofere sprijinul atunci când este nevoie, și nu în ultimul rând Ms. Larisa, care îmi este Teacher Assistant și care are un rol vital în mica noastră comunitate din Reception. Atunci cand adulții se schimbă și sunt mai atenți și la nevoile lor, pe lângă nevoile copiilor cu care lucrează, bineînțeles, există mai puține frustrări, mai puține lucruri nespuse, mai puțină competiție și mai multă încredere.
Oamenii au percepții diferite asupra expresiei “o școală bună”. De exemplu, când cineva se mută cu toată familia într-un oraș nou, e posibil să îl auzi întrebând care sunt școlile cele mai bune. Pentru tine, ca părinte, ce înseamnă? Ce ar trebui o școală bună să îi ofere unui copil?
Eu când aș ajunge într-un oraș nou m-aș feri să întreb care e cea mai bună școală, mai ales în sistemul de stat. Școlile văzute ca fiind cele mai bune sunt școlile care pun o grămadă de presiune pe copii și care vor să scoată genii, olimpici și așa mai departe. Pentru mine, o școală bună e una în care copiii mei sunt văzuți așa cum sunt ei. Am doi copii diferiți ca temperament, ca personalitate. Am un copil mare, în Year 9: este o fată minunată, sensibilă, creativă, pentru care doi ani de școală de stat, a cincea și a șasea, au fost destul de dificili și neplăcuți. Copilul meu, dacă nu excela la matematică, nu exista. Dacă nu excela la matematică, restul nu mai conta. Așa că pentru ea știu că o școală bună e o școală în care e văzută, auzită, înțeleasă și i se oferă ocazia să funcționeze la toate materiile, să fie expusă la tot, dar la nivelul ei de interes și de pasiune pentru materia respectivă. Pentru cea mică, aflată la polul opus, un copilul foarte energic, extravertit, activ, o școală bună e o școală care reușește să o facă un pic mai așezată, în care oamenii din jur o ajută să se concentreze la ce face, în care e iubită, în care știu că vine cu plăcere dimineața.
Concluzia este să fie o școală care să acomodeze toate tipurile de temperament, de personalitate. Copiii timizi, copiii extravertiți, copiii energici, copiii mai puțin energici, să-și găsească fiecare locul și să nu se simtă defecți prin faptul că ei sunt diferiți de majoritatea. În plus, aș căuta într-o școală bună o disponibilitate a profesorilor de a lucra cu băieții. Pentru că școala, așa cum a fost făcută ea, a fost făcută pentru fete, asta e deja destul de clar pentru multă lume. Fetele, mai ales când sunt mai mici, sunt dispuse să stea cuminți, să mulțumească profesorul, să participe, să fie implicate. Pe când pentru băieți e o provocare. Nu merge să predai tot timpul același lucru în același fel și fetelor, și băieților, și să te aștepți la rezultate. De multe ori băieții, în multe școli, sunt lăsați deoparte sau se pune foarte multă presiune pe ei să funcționeze în același fel ca fetele. Și mie asta îmi place la Transylvania, că se caută metode alternative, prin care să ajungi și la băieții din clasă. Profesorii înțeleg din ce în ce mai mult că învățăm diferit, suntem diferiți și se caută câte o metodă prin care să ajungi la fiecare copil, oricât de diferit ar fi. Și oricât de greu ar fi la început. Pentru că toți copiii sunt minunați și vor să facă, să învețe, să descopere. Și depinde de tine ca om să reușești asta.
Mai ai ceva de adăugat? De transmis părinților?
Apropo de ideea de școală bună, părinții caută în general o școală perfectă pentru copiii lor. Școala perfectă nu există. Întotdeauna într-o școală va exista cel puțin un părinte care va găsi lucruri de care nu e mulțumit. De fapt, ca în orice companie, în orice job, în orice loc. Important e să te uiți la copilul tău și să vezi cum vine acasă. Copilul tău cu ce energie se întoarce de la școală? Copilul tău e liber să aleagă ce vrea să facă? Și să te gândești dacă nu cumva nemulțumirile pe care le ai nu sunt legate de tine și de viziunea pe care o ai tu asupra copilului tău, pentru că sunt părinți care știu deja de la creșă că fiul sau fiica lor va merge la Medicină, iar ăsta e un teren foarte bun pentru dezamăgiri. În momentul în care îți ghidezi copilul, dar îl lași pe el să aleagă, o să îți dai seama că într-o școală ca Transylvania College nu poate decât să înflorească. Pentru că și profesorii fac același lucru. Și încă un lucru care mie mi se pare fantastic în școala asta este consilierea pentru carieră, din ultimii ani de liceu, o chestie care nu se face în liceele românești sau se face foarte puțin, din câte știu. Pentru mine ăsta e un atu, știu că fiica mea este pe mâini bune.
V-ar putea interesa și:
No Comments