15 Oct Alexander Scott: “Cel mai important lucru pe care-l poți da unui copil este dragostea necondiționată”
Britanicul Alexander Scott, membru al board-ului de consilieri din Transylvania College, a acordat un interviu pentru blogul școlii. El a vorbit despre diferențele dintre sistemele educaționale, provocări, copilăria lui și despre conceptul de “școală bună”.
Sunteți membru al board-ului de consilieri al Transylvania College și veniți în România, în Cluj-Napoca, pentru ședințe de trei ori pe an. Vedeți diferențe de la o vizită la alta în ceea ce privește Transylvania College?
Văd o abordare revoluționară a educației, care îi implică mult mai mult pe părinți. Cred că asta e foarte important și e ceva ce ne scapă în UK. E vorba de considerarea dezvoltării copilului o responsabilitate comună, împărțită între școală și părinți, dar aici se face și pasul înainte și părinții sunt implicați cu adevărat. Din ce știu, acum părinților chiar li se pun la dispoziție diverse cursuri. Comparativ, știu de la profesori din UK că acolo sunt zile în care părinții sunt invitați la școală, pentru a afla despre progresul făcut de copilul lor, și cei mai mulți nici nu se deranjează să apară. Chiar nu le pasă, iar asta este o altă mare diferență pe care o observ în ceea ce privește Transylvania College.
Vorbiți-ne despre experiența dumneavoastră în UK în ceea ce privește educația independentă.
Știu că sună ciudat să vorbesc despre asta într-o manieră negativă, însă adevărul e că pentru mine, ca elev, nu a fost o experiență prea bună. Totuși, cred că întâi ar trebui explicat contextul istoric. Era la începutul anilor ’70, deci cu toții trăiam consecințele revoluției culturale din anii ’60, iar unul dintre rezultate a fost, la momentul respectiv, decalajul dintre generații, dintre părinți și copii. Sigur, mereu există un decalaj între generații, dar atunci era uriaș. Cum era atmosfera din școala la care învățam eu? Școala atrăsese în mare parte copiii familiilor din clasa de mijloc, așa că cei mai mulți părinți lucrau în brokeraj, în domeniul bancar și așa mai departe. Nu era cazul meu, dar trebuie spus că acești copii nu își doreau să fie în școală și ajunseseră să-și disprețuiască părinții. Era o atmosferă extrem de negativă și nici nu vă pot spune cât de diferit se simt lucrurile aici, în Transylvania College. Sigur că mereu vor fi diferențe între generații, dar la momentul respectiv, în școala în care am învățat eu, erau probleme cu alcoolul, cu drogurile și chiar și eu am fost prins la un moment dat în toate astea. Nu a fost bine deloc. Și drept urmare, eu și colegii mei nu simțeam că educația e un privilegiu. Era o școală foarte bună, cu profesori foarte buni, iar noi, elevii, eram atât de norocoși să ne aflăm acolo, dar am trecut prin acei ani fără să realizăm ce ni se întâmplă! A fost o oportunitate ratată! Acesta e motivul pentru care mereu am vrut să le transmit atât elevilor, cât și părinților, să fie conștienți de cât de mare e privilegiul de a primi o educație de elită, la standarde internaționale. Cred că asta le-aș spune elevilor: “Profitați cât puteți de această perioadă, realizați ce aveți”. Iar profesorilor și părinților: “Încercați să-i ajutați pe elevi să aprecieze această experiență”.
Cum vedeți viitorul Transylvania College? Care sunt temerile și care sunt speranțele pe care le aveți în ceea ce privește această școală?
Desigur, speranțele și temerile sunt mereu legate. O să pornesc de la negativ spre pozitiv. Cred că una din temerile mele, dar pe termen lung, este legată de faptul că, atunci când o țară are diferențe în standardele educaționale între sectorul de stat și cel privat, la un moment dat apare invidia. În UK se întâmplă asta de zeci de ani. Cred că o putem numi “politica invidiei”. Cum funcționează: îi vezi pe oamenii care primesc o educație de elită, de obicei pentru că părinții lor își permit să plătească taxele, și asta duce la invidie și resentimente. Până la urmă rezultatul e că efectiv crește presiunea politică pentru a bloca educația independentă. De exemplu școlile independente au statut caritabil, așa că prima linie de atac poate fi să le iei acel statut. Cred că în UK problema a fost că oamenii au remarcat că cei care ajung în poziții importante, în guvern, spre exemplu, vin din zona școlilor private. Majoritatea prim-miniștrilor britanici vin școli independente de top. Poate că e mai puțin probabil să se întâmple așa ceva și în România.
Ce s-a întâmplat în ceea ce privește statutul caritabil al școlilor din Marea Britanie?
În UK, dacă vor să-și păstreze statutul caritabil, școlile independente trebuie să demonstreze ceea ce se numește “beneficiul public”. Trebuie să arate că aduc un beneficiu comunității, un beneficiu care nu se referă doar la copiii care merg la acea școală. Sunt câteva maniere în care poți demonstra beneficiul public. Spre exemplu, să oferi cât mai multe burse. Una dintre speranțele mele pentru Transylvania College este ca programul de burse de aici, care e fantastic, să fie extins pas cu pas. Desigur, asta costă, așa că e nevoie de finanțare. Putem să ne gândim, pe viitor, la diverse scheme de ajutare a părinților. Dar astea sunt lucruri de discutat în următorii ani. Oricum, e o modalitate de demonstrare a beneficiului public, dar mai sunt și alte modalități și cred că Transylvania College le punctează pe toate. Una dintre ele e legată de implicarea în ajutarea școlilor de stat. Asta se întâmplă și în UK, la scală mai mică. De exemplu, copiii noștri au mers la Rugby School, într-un oraș nu foarte prosper numit Rugby. Situația din școlile de stat din zonă e destul de neplăcută. Rugby School, care e o școală independentă, își trimitea elevii din ani terminali să asigure câteva ore de asistență în școlile de stat. Fiica noastră, care a ajutat la orele de matematică, a învățat foarte multe din experiența asta.
Una din problemele din sectorul școlilor de stat este că au prea puțini profesori, iar clasele sunt prea mari. Desigur, profesorul ajunge să își petreacă mai mult timp încercând să țină elevii sub control, materia nu mai e predată în întregime, iar elevii mai puțin pregătiți sau cei care nu interacționează la ore rămân în urmă. Este o problemă și cu cei mai dăruiți elevi, pentru că se plictisesc. Fiica mea a înțeles foarte repede că în această școală de stat erau unii elevi absolut străluciți, cărora le plăcea matematica, materia la care ea asigura asistență, dar acei elevi nu aveau nicio șansă, pentru că profesorii nu acopereau nici măcar jumătate din subiectele pe care ar fi trebuit să le predea, deoarece, după cum am mai spus, își consumau timpul încercând să țină clasa sub control. A fost momentul în care fiica mea a realizat că sistemul e nedrept într-un fel. Dar e important că acea școală independentă s-a implicat în ajutarea sectorului de școli publice. Legat de asta, văd că Transylvania College face multe lucruri similare, extraordinare. E fantastică viziunea conducerii școlii și dorința de a produce o transformare în ceea ce privește standardele educației din România! Sunt puține școli în lume care au o asemenea viziune și asta pentru că cele mai multe școli se concentrează doar pe a-și vedea de treaba lor. În concluzie, deși nu e cazul, cred totuși că, dacă ar trebui să demonstreze beneficiul public, Transylvania College ar putea s-o facă fără probleme. Așa că din punctul acesta de vedere n-am emoții.
Ne-ați vorbit despre temeri. Ce ne puteți spune la capitolul “speranțe”?
Speranța mea este că ideile și programele ambițioase ale conducerii Transylvania College vor reuși în totalitate și că elevii nu vor lua niciodată ceea ce primesc aici ca pe ceva ce pur și simplu li se cuvine. Desigur, e foarte dificil când ești tânăr și nu cunoști niciun alt sistem educațional în afara celui din școală. Unul dintre eroi mei personali este Dietrich Bonhoeffer, un bărbat care a făcut parte din mișcarea de rezistență împotriva lui Hitler în Germania nazistă. A fost executat chiar înainte de terminarea războiului, la ordinul direct al lui Hitler, dar în 1942 a scris o scrisoare nepotului său, care avusese parte de o educație privilegiată. Și în acea scrisoare i-a spus așa: “Știi valoarea vieții de familie, a dreptății și a adevărului, a umanității și a educației, dar este evident că toate astea te vor implica în conflicte cu oameni răi, cu oameni a căror putere te va terifia. Toate astea doar pentru că ești diferit. Dar cel mai important lucru e ăsta: să privești avantajele pe care le-ai avut nu ca pe merite, ci ca pe daruri. Să te pui la dispoziția altora și să îi iubești, chiar dacă și ei sunt diferiți”. Cred că lucrul ăsta pe care îl spune e foarte important. Deci asta e speranța mea, că elevii vor continua să privească avantajele pe care le au mergând la această școală nu ca pe merite, ci ca pe niște daruri, pe care le pot folosi să îi ajute pe alți oameni, de-a lungul întregii lor vieți.
În ultimii ani, în cultura organizațională a Transylvania College s-a implementat conceptul de wellbeing. Cum priviți asta?
Nu am văzut încă felul în care funcționează în practică, dar în teorie este excelent. Îmi amintesc că am fost uluit la una dintre întâlnirile board-ului, atunci când mi s-a spus că școala lucrează cu mai mulți psihologi, dintre care o parte dedicați părinților. Din câte știu eu, cele mai multe școli din UK abia dacă au un psiholog. Și în mod sigur nu are nicio legătură cu părinții. Deci găsesc că ăsta-i un lucru uimitor și sper că funcționează. În mod evident, wellbeing-ul este foarte important! Să vă povestesc o experiență care ar putea avea legătură cu asta! Ieri am avut o întâlnire foarte interesantă cu elevii din Year 10, am discutat și am ajuns la subiectul importanței educației, de ce contează, de ce să te duci la școală, care e scopul. Și asta a dus la o altă întrebare: care sunt calitățile care ne pot ajuta să fim fericiți, pe noi sau pe cei din jurul nostru. I-am invitat să vină cu idei, dar aveam și eu o mică listă pe care o scrisesem înainte de întâlnire. Am fost uimit: majoritatea ideilor lor erau deja pe lista mea și unele erau extrem de avansate din punct de vedere al… Cum să vă spun? Au arătat o înțelepciune neașteptată pentru niște copii de 15 ani. Înțelepciune și mai ales conștientizare în legătură cu umanitatea, cu ce contează, cu natura umană. Deci am fost extraordinar de încurajat de asta! Așa că programul de wellbeing… Poate că de la el vin toate astea! Primul lucru sugerat de elevi în legătură cu tema noastră de discuție a fost“autocontrolul”. Când aveam 15 ani, “autocontrolul” era un concept care-mi era străin. N-aveam idee ce e autocontrolul și sincer nici nu-mi păsa. Am fost deci uimit când i-am auzit vorbindu-mi despre așa ceva! Alte idei pe care mi le-au propus au fost ”recunoștință”, “umilință” și așa mai departe. A fost absolut grozav!
Probabil că sunt oameni care nu se gândesc la asta nici la alte vârste.
Exact! Iar ei au înțeles problema foarte bine. Ideea era, desigur, că aceste calități, pe care le-au enumerat, nu au nimic de-a face cu a fi inteligent, a avea rezultate academice extraordinare și așa mai departe. Sunt calități pe care orice om le poate cultiva și sunt calitățile care, la sfârșitul zilei, fac mai multă diferență decât orice altceva. Am vorbit și despre exemplul actualului prim-ministru al Marii Britanii, Boris Johnson. Toată lumea este de acord că este un bărbat extrem de inteligent. Este foarte bine educat, este spiritual, reacționează rapid și așa mai departe. Dar mai toată lumea care a lucrat vreodată cu el mai este de acord și asupra unui alt lucru: nu poți să ai încredere în el.
Ați menționat mai devreme și conceptul de “școală bună”. În România, oamenii au diverse percepții în legătură cu asta. Probabil și în UK e la fel. Dumneavoastră ce credeți că face o școală să fie bună?
Desigur, în mod tradițional, o școală bună e o școală care e ca un fel de fabrică de cârnați. Va procesa copilul prin mașinărie și la celălalt capăt va ieși un elev cu rezultate bune la examene, cu note bune, care va putea merge mai departe la o universitate bună și va putea câștiga bani mulți bani decât alți oameni. Asta e optica tradițională și cred că mulți părinți care își trimit copiii la școli independente în UK gândesc în felul acesta.
Și părerea dumneavoastră care este?
Păi în mod evident, așa cum am mai zis, cred că e ceva mai mult de atât. Am vorbit ieri cu elevii din Year 10 despre importanța abilității de a comunica și a interacționa natural cu alți oameni. Le-am povestit despre oameni care n-au fost străluciți la școală și poate nici măcar la universitate n-au ajuns, în unele cazuri, dar au avut succes în viață. Sigur că în general succesul e definit în termeni de: bani, putere, influență, faimă. Astea sunt definițiile standard ale succesului. Dar succesul nu înseamnă doar asta. Senzația mea este că elevii din Year 10 știu deja toate astea. Am mai vorbit cu elevii și despre abilitatea de a gândi clar și de a te exprima clar. Claritatea gândurilor și a exprimării lor, asta e ceva foarte valoros și nu are nimic de-a face cu dobândirea de informații. E o abilitate care se cultivă și se practică. Am mai discutat cu elevii despre subiectul specializării de la facultate. Au fost interesați care ar putea fi rostul studierii unor discipline care nu au nicio aplicabilitate și au fost curioși ce am studiat eu. Iar eu am studiat la universitate limbi moarte, latina și greaca veche. Și în acest scop am studiat toată civilizația antică, filosofie și așa mai departe. În acest context, am discutat cu elevii care ar putea fi scopul studierii unor materii aparent nefolositoare. Scopul e acesta: claritatea gândului și a exprimării. Înveți o anumită rigoare, o disciplină a propriei minți. Și asta e ceva ce poți aplica în fiecare parte a vieții tale. Revenind la importanța abilității de a comunica și a interacționa natural cu alți oameni, i-am încurajat să devină buni observatori ai celor din jur, ai colegilor, ai profesorilor. Să fie atenți, să încerce să înțeleagă cum funcționează oamenii, ce îi motivează, ce îi face să se comporte în diverse feluri. Cred că asta e ceva foarte folositor de-a lungul întregii vieți. Și de fapt oamenii care reușesc în afaceri au mereu abilitatea asta de a comunica natural cu alți oameni.
Și dumneavoastră sunteți părinte, am vorbit deja despre asta. Care credeți că e cel mai important sfat pe care un părinte ar trebui să-l dea copilului său?
Asta e o întrebare destul de grea. Aș zice că cel mai important lucru pe care îl poți da unui copil nu e un sfat, ci dragostea necondiționată. Să-i arăți că îl prețuiești indiferent de realizările sale de la școală! Și aș sublinia asta mai ales pentru părinții copiilor care au rezultate foarte bune la școală: feriți-vă de capcană! Pentru că e o capcană aici! Copilul are rezultate foarte bune la școală, tu îl lauzi, îl feliciți pentru aceste rezultate. Dacă asta se întâmplă în mod repetat, mesajul pe care copilul îl primește e că va fi iubit și prețuit atâta vreme cât are niște realizări. Eu am fost un asemenea copil. Însă cunosc și cazul soției mele, o femeie extrem de inteligentă, însă dislexică. Din cauza asta, pentru ea școala a fost o adevărată luptă. În acele vremuri, dislexia nu era recunoscută. Dacă erai dislexic, ți se punea ștampila de idiot. Așa că părinții ei, foarte înțelepți, i-au explicat clar că e prețuită, că e o persoană specială. Că e iubită, deși fără reușite deosebite la școală. Deci ce le-aș spune părinților care au copii cu rezultate extrem de bune? Spuneți-le copiilor: “E minunat, ai făcut foarte bine, dar vreau să-ți spun că și dacă nu te-ai fi descurcat, noi tot ți-am fi spus că te iubim. Pentru că te iubim din alte motive. Te iubim pentru cine ești ca om”.
Ați spus că ați fost unul dintre acei copii care au primit mesajul că dragostea părintească e legată de reușită. Dar ați fost și unul dintre acei părinți?
E foarte greu să eviți asta și, într-o anumită măsură, suntem cu toții prizonierii propriului trecut. Desigur, putem învăța să evadăm. Eu am avut foarte mult de muncă în sensul acesta, dar am fost și foarte norocos să am o soție care mi-a deschis ochii și m-a ajutat să văd pericolele. Nu cred că am făcut o treabă extraordinară cu copiii mei, se putea și mai bine. Dar nu e prea târziu. Sigur, ei sunt adulți acum, dar tot am sunt nenumărate feluri în care le pot arăta că îi prețuiesc ca oameni. Și îi pot ajuta să se elibereze, să fie ei înșiși. Cred că acesta e un lucru foarte important pe care părinții îl pot face. Oricum, știu că la Transylvania College se învață asta. Eliberează-ți copilul, dă-i voie să fie el însuși, nu persoana care vrei tu să fie sau persoana care ai vrut tu, părinte, să fii, dar nu ai reușit și acum vrei să-ți trăiești viața prin procură, folosindu-ți copilul! Da, e o capcană foarte periculoasă!
De-a lungul discuției noastre, ați transmis diverse mesaje elevilor, părinților, chiar și profesorilor. Ați mai avea ceva de adăugat în acest sens?
Cred că le-aș spune profesorilor că, da, fiecare dintre ei are propria lui personalitate și acesta e un fapt extrem de valoros. Profesorii ar trebui să se simtă liberi să fie cine sunt cu adevărat, pentru că fiecare elev își va aminti felul lor de a fi, mult timp după ce vor uita lecțiile predate. Elevilor cred că le-aș reaminti să nu rateze oportunitatea educației și să nu se gândească doar că “da, merg la școală pentru că părinții mei m-au trimis aici”. Sunteți oameni liberi, sunteți propriile voastre persoane, e viața voastră, trăiți-o! Dar, repet, cred că în Transylvania College deja se promovează acest fel de a vedea lucrurile, motiv pentru care o consider o școală neobișnuită și remarcabilă! Și le-aș mai spune elevilor că, desigur, trebuie să vă gândiți la examene și la note, dar cred că nu trebuie să pierdeți din vedere că viața înseamnă ceva mai mult decât a lua niște examene. Unii dintre cei mai inteligenți tineri cu care am fost eu coleg la școală s-au transformat de-a lungul anilor în oameni care și-au piedut calea.
Care e cea mai importantă întrebare din viața dumneavoastră? Ce căutați?
Asta e o altă întrebare foarte dificilă. Cred că într-un fel atunci când ești mereu în căutarea a ceva te poți numi un spirit neliniștit. Iar un prieten m-a descris cândva ca fiind un spirit neliniștit. După cum a remarcat un psiholog elvețian, unul dintre cele mai importante lucruri legate de natura umană este goana după aventură. Animalele nu au asta, ele doar își urmăresc instinctul și atât. Iar psihologul acesta despre care vorbesc, Paul Tournier, a scris o carte minunată, “The Adventure of Living”. Cred că ideea nu e să cauți cine știe ce aventură înșelătoare, care de fapt nici nu se va întâmpla vreodată, ci să găsești aventura din viața ta de zi cu zi. E o aventură pentru fiecare să fie viu acum! Azi! Dacă am putea să realizăm asta! Iată un exemplu pe care Tournier îl dă în cartea lui: dacă ești căsătorit, ești parte dintr-o aventură extraordinară, pentru că de fapt trebuie să înveți și să înțelegi misterele celeilalte persoane. E o provocare și o aventură! E doar un exemplu, nu se aplică la toată lumea, dar da, ce caut eu este aventura vieții de zi cu zi. E adevărat că foarte des uit asta, pentru că e ușor să te lași cuprins de gânduri negative, să aluneci în depresie. Oricum, ca să vă răspund până la capăt, cred că vreau de fapt să spun că nu caut nimic. Vreau să iau viața ca pe un dar, să conștientizez că viața e bună și merită trăită acum, azi. Și asta e acceptarea, opusul căutării. Accept viața ca pe un dar care mi se dă în fiecare zi.
V-ar putea interesa și:
No Comments