08 Oct Cristina Ungvari: “Dacă punem interesul suprem al copiilor deasupra orgoliului nostru, atunci sorții de izbândă sunt foarte mari”
Cristina Ungvari este coordonatoarea grădiniței din cadrul Transylvania College (Cluj-Napoca). Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College, a vorbit despre conceptul de wellbeing implementat în școală și despre cum a influențat-o pe ea.
Coordonezi grădinița din cadrul Transylvania College de aproape cinci ani. Cum ai ajuns aici?
Cristina Ungvari: Este o poziție pe care am preluat-o încă educatoare fiind. Când m-am angajat aici, acum 15 ani, am pornit programul de creșă. Nu exista creșă în cadrul grădiniței la momentul respectiv. Se căuta o educatoare, încă nu era foarte clar pentru ce grupe de vârstă. Iar în urma interviului mi-au zis: “Noi ne gândim să deschidem o creșă”. Încet-încet, am început să formăm acest program de creșă, unde am stat 10 ani ca educator. Propunerea de a deveni coordonator a venit datorită relațiilor pe care le-am demonstrat a fi sănătoase atât cu părinții, cât și cu colegii. Încă nu-mi era foarte clar de ce tocmai pe mine m-au ales și la început mi-a fost oarecum teamă, dar a fost un moment foarte bun pentru mine, mai ales pe plan personal, să mă descopăr în această poziție. Între timp îmi terminasem și facultatea, și formarea ca psiholog, și am început să spun în diverse situații că am avea nevoie de un departament sau de o echipă de psihologi care să lucreze cu diferite dificultăți ale copiilor. Pentru că am lucrat cu copii mici, mi-am dat seama că nu copiii trebuie să fie ajutați, ci părinții, adulții din viața lor. Nu-mi era mie foarte clar, așa cum îmi este acum, cât de important e să te descoperi ca adult.
Dar în mod sigur ai intuit la momentul respectiv.
Da, dar nu știam ce să fac cu acea intuiție. Era așa, ca o nevoie, dar nu se găsea în filozofia școlii la momentul respectiv. Și am început așa, cu pași mici, bazându-mă pe faptul că am aceste feedback-uri pozitive legate de relația mea cu părinții la grupa pe care o aveam, de sfaturile pe care le dădeam colegelor mele, unele mai experimentate, altele mai puțin. Nu le lipsea experiența de viață, dar nu și-o transpuneau în meseria pe care o aveau. Iar în munca cu copiii și cu părinții este de ajutor să vorbești din propria experiență. În timp, s-a dovedit a fi ce mi se potrivește cel mai mult, de aceea astăzi fac parte și din departamentul de Wellbeing, pe lângă partea de coordonare, pentru că am mai multe responsabilități.
Mai lucrezi cu copiii, ca educator?
Nu mai am o grupă alocată, însă îmi petrec timp în grupe, cu copiii și cu colegele mele, care deseori apelează la mine, în diferite situații create de momente în care eu pot să-mi aduc contribuția.
Revenind la partea de wellbeing, conceptul a fost introdus de aproximativ cinci ani în școală. Pentru tine ce a însemnat și cum a funcționat?
Nu-mi era mie foarte clar cum se transpune în realitatea mea personală treaba asta cu starea de bine, pentru că eu promovam conceptul în discuțiile pe care le aveam cu colegii, cu adulții, cu părinții, în care le ziceam că e foarte important să fii bine cu tine. Dar niciodată nu mă uitasem și la mine.
Pentru că e mai simplu să spui altcuiva?
Exact. Și atunci, eu fiind deja psiholog, am cunoscut-o pe Domnica Petrovai. Ea mi-a demonstrat că școala de formare nu m-a învățat aproape nimic. Aveam niște noțiuni, știam niște tehnici și concepte, dar nici pe departe nu știam cum se lucrează. A început un proces de descoperire. Trebuie să recunosc că am parcurs o perioadă foarte tumultoasă și am început o muncă cu mine. Ziceam: “Toată lumea îmi spune că trebuie să fii bine cu tine. Ce înseamnă asta? Eu sunt bine, sănătoasă, am o familie…”
Și ce înseamnă?
A fi bine cu tine înseamnă să te accepți așa cum ești. Eu primeam feedback că “Uau, ești minunată, ești bună”, dar pe interior nu simțeam asta. Ceea ce a fost o luptă, un conflict interior. Deci toată lumea din jur mă vede cu foarte mult potențial? Eu nu vedeam asta. De asemenea, am avut parte de niște conversații dificile și acel feedback negativ m-a ajutat să conștientizez niște lucruri. Starea de bine, de wellbeing, este fix despre asta. Nu că ți-e bine și ești plutitor, ci că uite, asta nu funcționează așa cum trebuie. Sau să realizezi că ești foarte reactiv în momentul în care cineva îți spune că nu ești OK, că nu te descurci. Am învățat să nu mai iau lucrurile personal. Ăsta a fost ca un cadou pe care mi l-am făcut. Nu știam de ce mă simt atât de eliberată de niște lucruri pe care nu le mai duceam cu mine, pentru că nu erau ale mele. Mi-am mai descoperit și chestia asta, că aveam sentimentul că nu eram suficient de bună, pentru că nu reușeam să fac toate lucrurile.
Și să rezolvi problemele tuturor oamenilor din lume.
Da. Mă simțeam foarte răspunzătoare pentru toată lumea din jurul meu! Și așa am învățat despre mine că am și partea de subjugare, am și partea de autosacrificiu, de abandon, ideea că dacă nu sunt suficient de bună, atunci ceilalți mă vor abandona. Am ajuns până în punctul în care eram ferm convinsă că voi fi dată afară pentru că am fost adusă într-o conversație dificilă, care s-a dovedit a fi doar o întâlnire de feedback negativ. “Uite, Cristina, noi vedem că ai fost la o droaie de cursuri, dar tu nu îți pui în practică tot ce știi.” Și atunci a fost punctul în care am zis: OK, mă autosabotez. Cu un pic de terapie, de reflecție și cu tot ce promovăm noi la Transylvania College, pot să zic că trăiesc acum starea bine. Repet, starea de bine nu înseamnă să fii zen tot timpul, ci să înțelegi ce ți se întâmplă în mod conștient. Și dacă ai un moment dificil, să petreci timp cu acel moment dificil și să te accepți. Pentru că asta nu spune despre tine nici că ești mai bun, nici că ești mai puțin bun.
E un moment în timp.
Exact! Și am învățat despre mine că sunt așa cum sunt și să mă accept.
Printr-un proces asemănător au trecut cei mai mulți dintre colegii tăi.
Da.
Ai observat schimbări la nivelul relațiilor dintre oamenii din școală de când s-a implementat acest concept de wellbeing?
Da, am observat! Sunt mai relaxați și știu că preocuparea noastră, a echipei de management, este asta, pentru că sunt persoane care au impresia că dacă dau feedback negativ înseamnă că ceva rău se întâmplă. Nu este așa! Și pentru că mai mulți ne-am aliniat cu abordarea asta, simt că lucrurile merg înspre bine. De exemplu eu, cu echipa grădiniței, anul trecut am petrecut foarte mult timp în întâlniri în care fetele veneau și-mi spuneau tot felul de lucruri. Acele întâniri aveau loc o dată pe lună sau unele apelau mai des la mine și ziceau: “Uite, Cristina, data trecută am povestit despre asta, am petrecut timp cu asta, am început să aplic ce mi-ai spus tu și am observat că relațiile s-au îmbunătățit sau felul în care eu mă simt în anumite situații e diferit”. Nivelul de anxietate a scăzut foarte mult. Ce descoperisem eu, mai ales în rândul echipei mele din grădiniță, a fost acest comportament pasiv-agresiv. Adică mă deranjează ceva la tine, dar aleg să nu spun, ci să-ți arăt. De exemplu dacă deschide cineva ușa acum, ne vede vorbind aici și își dă ochii peste cap, e alegerea lui ca atitudine vizavi de acest moment. Ce putem noi să facem e cum alegem să ne raportăm la o astfel de situație. Rămânem amândouă și tot povestim despre persoana care și-a dat ochii peste cap sau mai târziu mergem și îi spunem: “ OK, care e problema?”. Dar e foarte greu, e un proces în care am intrat cu toții și se văd schimbări în modul în care colegii încep să aleagă să vină să vorbească. De exemplu, dacă am nevoie de ajutorul tău, vin să ți-l cer. Sau dacă avem o situație mai neplăcută, dacă nu reușim noi două să găsim soluții, putem să ne adresăm unei a treia persoane, care vine și ne ajută să rezolvăm.
Crezi că s-a schimbat ceva în viața copiilor din școală de când a fost introdus conceptul de wellbeing în Transylvania College?
Da! O să vorbesc din experiența mea de părinte, pentru că pe plan personal s-au schimbat foarte multe lucruri.
Copilul tău e și el aici, în școală.
Da. Petra, clasa a șasea, 12 ani. Ne provoacă foarte mult pe noi, ca părinți. Ce s-a schimbat în viața mea personală e modul în care m-am raportat la diverse situații din familia mea. De exemplu, modul în care alegem să ne facem rutinele de familie, modul în care alegem să reacționăm la diferite situații. Nivelul meu de reactivitate a scăzut foarte mult și am devenit foarte sensibilă la soțul meu, care în continuare e foarte reactiv, pentru că încă nu a ales să petreacă timp să înțeleagă de ce este așa. Și apropo de faptul că am învățat să nu mai iau lucrurile personal, nu mă mai activez așa de tare la lucruri pe care el mi le spune, pentru că știu că nu au legătură cu mine, ci cu propria lui frustrare. Și asta am încercat să fac și cu fetița noastră. Iar ea a învățat că poate să vină la mine cu absolut orice, pentru că eu aleg să nu spun: “Cum îți permiți să îmi vorbești așa?”.
Sau alegi să nu o judeci.
Da, să nu o critic și așa mai departe. Și asta aduce o schimbare indirectă și pentru soțul meu, pentru că dacă tu alegi să strigi la ea sau s-o critici într-un moment în care ea e super-activată nu rezolvi nimic, ci nivelul tău de frustrare crește, și crește și al ei, și uite ce scene avem. Le avem în continuare, dar cu răbdare schimbările se văd. Și atunci același lucru am început să-l observ și la colegi de-ai mei, dar schimbarea asta este: nivelul de reactivitate e mult mai scăzut în momentul în care îți dai voie să vezi de ce ești reactiv. Și asta are legătură directă cu tine. Dacă tu ai o zi proastă, nu e neapărat nevoie să împrăștii asta la alte zece persoane, și acum ne referim la copii. Și vorbesc foarte mult cu colegele mele despre asta. Le spune: “Uite, dacă ai un început prost de zi, dacă ai nevoie de zece minute, cheamă-mă să stau cu copiii, timp în care tu respiri, te uiți pe geam, vorbești cu cineva la telefon, în așa fel încât, în momentul în care intri în sală, copiii să nu-ți simtă ție starea aia de nepregătire. Sau intri cu starea, dar alegi să nu devii reactiv, pe cât se poate.” Și asta am observat că aleg și ele să facă. De exemplu avem copii care te apasă pe butoane, în fiecare grupă cel puțin unul, sau sunt dăți în care foarte mulți au o zi proastă. Și atunci tu simți că nu ești util și alegi să crezi asta. Sau pur și simplu te raportezi la starea copiilor și alegi să nu faci nimic, să-i lași să aibă o zi în care aleg ei ce să facă și tu doar supraveghezi, ceea ce a fost greu de acceptat. Uau, putem să facem asta?! Da, puteți, pentru că e o alegere, alegerea înseamnă că, dacă eu observ că nu reușesc să-mi fac activitatea pe care mi-am planificat-o, e înspre binele copiilor. Și atunci starea de bine a tuturor e despre asta, să-mi dau voie să observ! Chiar dacă eu mi-am petrecut acasă două ore să-mi planific o activitate, dacă nu am cui să o livrez aleg mai bine să nu o fac, pentru că nu e despre mine. Dacă punem interesul suprem al copiilor deasupra orgoliului nostru sau a dorinței noastre de a demonstra că suntem buni, atunci sorții de izbândă sunt foarte mari.
Ar mai fi ceva de adăugat?
Mi-ar plăcea foarte tare ca părinții cu care ne vedem în fiecare zi să conștientizeze din ce în ce mai mult că sunt într-un loc cu adevărat diferit, chiar dacă nu suntem perfecți. Perfecțiunea nu există și aș vrea să-i ajut pe toți părinții care cer prea mult de la copii. Stare de bine înseamnă și să-ți lași copilul să-și trăiască propriile experiențe de viață, pentru că nu sunt ale tale, ca părinte. Rolul tău e de îndrumător și să oferi sprijin emoțional copilului atunci când are nevoie, și nu să-ți trăiești prin copilul tău toate neîmplinirile.
Viața paralelă pe care ai fi putut s-o ai și n-ai avut-o.
Exact. Și să simți că dacă copilul tău e nefericit are directă legătură cu tine, nu cu educatoarea, nu cu profesorul, nu cu colegul, nu cu părintele altui copil. Să învețe împreună cu noi să aibă capacitatea să se uite la ei. Și când vine un feedback dinspre școală înspre părinți, să îl ia ca atare, să nu facă interpretări, pentru că interpretările astea distorsionează.
V-ar putea interesa și:
No Comments