17 Mar Ciprian Ghișa: “Profesorii să vină la lucru cu plăcere? Copiii să vină la școală cu bucurie? Asta e de fapt normalitatea“
Ciprian Ghișa este profesor de istorie, cu 18 ani de experiență de predare. Este director al liniei românești de studii la Transylvania College (Cluj-Napoca), lector universitar la Universitatea Babeș-Bolyai și ofițer pentru examene Cambridge. În anul 2016, a obținut statutul de inspector pentru școlile britanice internaționale acreditat de Departamentul pentru Educație din Marea Britanie. În același timp, Ciprian este și facilitator al programului Leader in Me în România și membru fondator Wellbeing Institute. Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College, Ciprian a vorbit despre el, despre wellbeing și despre schimbările din viața profesorilor, elevilor și părinților.
Blogul Transylvania College: De când lucrezi la Transylvania College și care a fost, pe scurt, parcursul tău aici?
Ciprian Ghișa: Am ajuns în Transylvania College în 2009. Am început cu cinci ore de istorie, după care am avut o perioadă în care am predat istorie, civică, religie, logică, geografie. De toate. Apoi, în aproximativ doi ani, mi-am stabilizat norma de lucru la Transylvania College și mi-am mutat centrul de activitate dinspre universitate, înspre școală.
Legat de procesul de wellbeing prin care a trecut școala în ultimii ani, pentru tine cum a funcționat?
Eu am fost martor la toate transformările prin care a trecut școala în ultimii zece ani, iar perioada de tranziție și de transformare a fost adeseori foarte complicată, cu multă muncă. Presiunea care a fost pe profesori, dar și pe părinți și pe copii, a fost destul de mare. În contextul ăsta, discuția legată de wellbeing și ce înseamnă pentru noi (ca o comunitate, dar și ca indivizi) a venit la timp. Aveam nevoie să ne regăsim.
Era și acel moment în care zici că presiunea era foarte mare.
Da. Au fost foarte multe căutări în toți acești ani: nevoia de a găsi acel ceva care să ne facă diferiți pe piața educațională din România, tot procesul de definire a viziunii, a misiunii, de clarificare a valorilor, de transformare a culturii organizaționale, de găsire a alinierii între diferitele sisteme pe care le-am tot creat și le-am tot schimbat, procesul de a lucra mai mult cu părinții pentru a înțelege toată evoluția școlii. Toate astea combinate, făcute în durată destul de scurtă, au creat o provocare foarte mare și presiune pe toată lumea. Pe de altă parte, procesul ăsta a venit și cu foarte mult training, foarte multă pregătire pentru noi, pe concepte noi, pe cum trebuie să arate lecțiile altfel…
Uite, pornind de la asta, de la cum trebuie să arate lecțiile altfel, ne-am gândit tot mai mult la rezultatul procesului educațional. OK, ce se întâmplă cu copiii, care e profilul elevului? Apoi s-a născut acea listă de zece competențe pe care le vedeți în toată școala. Discuția legată de profilul elevului a dus la creionarea profilului profesorului care lucrează în Transylvania College și este o legătură între ele, pentru că ai nevoie de un anumit tip de profesor, care să ajute la formarea unui anumit tip de elev. Toate aceste conversații au dus la direcționarea trainingurilor pentru profesorilor pe lucrurile care sunt legate de predare, de metodologie, dar și pe ce înseamnă managementul comportamentului și al relației directe dintre profesor și elevi. Și aici a fost cuvântul-cheie în jurul căruia ne-am învârtit, cel de “relații”. Cum facem să avem relații sănătoase între noi ca membri ai acestei comunități. Nu poți să ai relații normale dacă ești rupt de oboseală, dacă ești stresat, dacă îi stresezi tu pe alții și așa mai departe. Nu poți să discuți despre empatie, despre bunătate, dacă există toată presiunea. Și atunci, în acest context, a venit foarte natural momentul în care, alături de partea academică și de conceptele de leadership care se tot conturaseră deja de ceva vreme, de ideea de perspectivă globală, cu care iar ne jucam de vreo zece ani, a venit natural și conceptul de wellbeing. Este un proces, nu e ca și cum…
Nu se întâmplă peste noapte, nu?
Exact. Dar am început să ne uităm mai atent la timpul profesorilor, la timpul elevilor, la programul zilnic, la durata pauzelor, cât timp au elevii pentru a relaționa între ei, dacă există spații în școală în care și profesorii, și elevii pot să stea jos undeva, să respire, să se poată odihni și așa mai departe. S-a început cu lucruri concrete, lucruri practice, la care s-a adăugat partea teoretică, cea care ține de relații, cum să relaționezi unul cu celălalt.
Două-trei situații de viață care s-au schimbat pentru tine?
Un element important pentru mine a fost de exemplu găsirea unei balanțe între ceea ce a însemnat munca și timpul pe care l-am rezervat pentru mine și pentru familia mea. Nu mai sunt de multă vreme cel care stinge lumina prin școală, am început să dorm…
Și a picat cumva cerul?
Nu. (Râde) E exact așa, e OK. Și am descoperit că acest workaholism, în care ai impresia că fără tine nu se poate, e de fapt o piedică în calea propriului tău progres. Și că nu ai nici un respect mai mare al celorlalți dacă pur și simplu nu ai grijă de tine.
Și nu ai respectul celorlalți dacă nu ai respect față de tine în primul rând.
Exact așa! Nu ai cum să ai grijă de alții dacă nu ai grijă de tine. Acum, balanța asta nu a fost ușor de făcut, doar că ce am observat a fost că de fapt nu a trebuit să renunț la mai nimic din ce făceam. Am putut să păstrez aproape toate activitățile și chiar să mă pot implica în dezvoltarea unor proiecte noi în toți anii ăștia.
Și care a fost secretul?
Pur și simplu a fost o decizie foarte conștientă de a zice “până aici. Chiar am nevoie să fac asta.” Și să încep să pun în aplicare practicile pe care le-am tot discutat legat de prioritizare, planificare, legate foarte mult de definirea drumului. Adică totuși unde vreau să fiu? Asta a fost a doua chestie punctuală pentru mine: mi-am definit mult mai clar în ce aș vrea să mă implic, ce vreau să fac, ce mă reprezintă cel mai bine.
Pentru că uneori cred că ni se întâmplă tuturor să fugim în 15 direcții.
Exact, ne dispersăm în prea multe lucruri și asta am fost în zona aia, în care fugeam în toate direcțiile. Am avut colegi care îmi spuneau că eu sunt pompier, mă duc și sting ce e de stins, pe unde e de stins. Lucru care poate fi pozitiv până la un punct, dar e negativ în planul mare. O a treia chestie punctuală pentru mine a fost: în momentul în care am început să respir mai mult, să mă pot organiza mai bine, o altă alegere conștientă a fost să am mai multă încredere în ceilalți, în colegi, în oamenii din jur. Asta schimbă și relațiile, și cum lucrezi, și rezultatele muncii.
Spuneai că, în cadrul procesului de wellbeing prin care Transylvania College trece de câțiva ani, v-ați uitat inclusiv la cum trebuie să arate o oră. Îmi poți da câteva exemple?
Ore perfecte nu există. Eu prefer expresia “experiență memorabilă”. Adică copiii trebuie să iasă la finalul lecției și să zică: OK, azi am învățat ceva. Când te întreabă cineva la finalul zilei cum a fost astăzi la școală, să nu zici doar simplu: bine. Să poți să fii în stare să relatezi ceva din ce ai învățat în ziua respectivă. O lecție bună, foarte bună, e făcută de un profesor care se pregătește pentru ea. Asta e prima condiție. Sunt profesori extraordinari pe lumea asta. Niciodată profesorii extraordinari nu vor face numai lecții extraordinare, pentru că nu se poate, e o așteptare nerealistă. Însă profesorii cu adevărat buni vor face întotdeauna niște lucruri la care nu vor renunța. Și acelea creează condiția de bază pentru ca o lecție să fie plăcută, atractivă, memorabilă, în care copiii să simtă că învață, că muncesc și că progresează.
Între elementele astea, care fac diferența față de marea parte a lecțiilor, prima dată este faptul că obiectivele lecțiilor trebuie să fie foarte clare. Copiii trebuie să știe de ce sunt în sala respectivă, ce vor face în ora respectivă, la ce le folosește și care e criteriul de succes. Ei cum își dau seama la finalul lecției că învățarea s-a produs, că au înțeles? În termeni de metodologie, criteriul ăsta de succes de la final se numește “evaluare formativă”. Pentru profesori nu e ușor de făcut, dar dacă o planifici cum trebuie, dacă îți lași destul timp la finalul lecției pentru a verifica asta, te asiguri că acei copii ies din lecție cu liniștea că au înțeles, că știu despre ce e vorba, că pot merge acasă să învețe și își pot face temele. Pentru că dacă jumătate sau un sfert dintre ei nu au înțeles la finalul lecției ce ai făcut tu acolo sau ce ai vrut tu să faci, ei merg acasă cu frustrare, cu iritare, nu vor ști să-și facă tema, iar a doua zi o iei de la capăt, pierzând timp și o groază de energie.
Al doilea element este: în timpul unei lecții, copiii au nevoie să lucreze împreună. Nu este despre profesorul care predă în față și dictează, iar copiii copiază de pe tablă. Nu! Copiii au nevoie să lucreze unul cu altul. Pentru că lucrând unul cu altul, își dezvoltă măcar două din competențele de bază pe care ne dorim să și le dezvolte orice copil în viața asta: ce înseamnă lucrul în echipă și partea de comunicare. Ei trebuie să vorbească, să se organizeze, pe niște criterii clare, stabilite de profesor. Lucrul ăsta în echipă este foarte plăcut pentru elevi, dar trebuie să fie planificat, pentru că altfel e haotic. Dacă e planificat cum trebuie, o mare parte din energia lecției se tranferă spre elevi, și nu spre profesor. Asta e o chestie de wellbeing simplă și pentru profesor, și pentru copii. Echilibrează munca ta ca profesor și îi face pe elevi să fie câștigați, atenți la activitatea pe care o vrei.
Un al treilea lucru de care orice lecție are nevoie este să lași ocazia copiilor să pună întrebări. Nu doar tu să le pui întrebări, ci și ei să o facă. Și nu doar ție să-ți pună întrebări, ci și colegilor lor. Pentru că așa se construiește vestita gândire critică, de care iarăși avem nevoie pentru tot ce înseamnă oamenii secolului XXI și ai societății spre care ne îndreptăm.
Ce vreau să zic cu asta e că lecțiile cu adevărat bune sunt lecțiile care dezvoltă nu numai competențe legate de materii, ci sunt și lecții care dezvoltă măcar trei competențe de bază ale unei persoane: comunicarea, lucrul în echipă și gândirea critică. Dacă îți planifici lecțiile pornind de la asta și zici: uite, asta vreau să dezvolt azi în copii, cum o fac? Mi-am pregătit o activitate în grup? Mi-am pregătit măcar o activitate în perechi? Am dat ocazia copiilor să își verifice unul altuia lucrul? Am dat feedback-ul potrivit? I-am încurajat? I-am ajutat să înțeleagă? Am verificat la final că au priceput? Elementele astea, care par de bază, nu sunt tocmai ușor de pus în practică, dar dacă reușești să le pui în practică regulat creezi acea experiență foarte bună pentru copii în fiecare zi.
FOT: Ciprian Ghișa (stânga), alături de o parte dintre colegii lui din Transylvania College, la o întâlnire a SLT (Senior Leadership Team)
Cu ce altceva te ocupi în afara Transylvania College?
Sunt lector la Universitatea Babeș-Bolyai.
Ce predai?
Predau Istoria Bisericii, în cadrul Facultății de Teologie Greco-Catolică. Și un curs masteral pornind de la impactul pe care globalizarea, secularizarea, toate provocările astea ale lumii post-moderne le au asupra bisericilor sau comunităților religioase în general.
Ce altceva a fost în afară de predat?
Am avut și o experiență managerială la un moment dat, lucrând în vânzări, apoi am lucrat în cercetare, am lucrat la Biblioteca Academiei… A fost așa… un amalgam de experiențe. Într-o anumită perioadă am lucrat și în școli de stat.
Lucrezi acum, alături de alți specialiști, și la lansarea unui proiect care se numește Wellbeing Institute. Ce presupune?
Ideea a pornit de la încercările din ultimii ani de a duce bunele practici pe care le-am dezvoltat în Transylvania College înspre alte școli, de stat sau private, din România, proces început de vreun an și jumătate, în urma căruia avem deja o colaborare cu zece școli. Dorința de a dezvolta aceste colaborări ne-a făcut să realizăm că avem nevoie și de un alt cadru în care să putem dezvolta aceste proiecte, cadru care să nu fie doar implementarea unor cursuri sau practici în alte școli, ci și un cadru în care să putem face cercetare, să putem interpreta date, să putem dezvolta și instrumente noi, produse noi, cu care să putem merge apoi și înspre Transylvania College, dar și spre alte școli. Deci a fost și o încercare de a aduce împreună profesori, specialiști în educație, psihologi, tot felul de alți consultanți, oameni din zona IT, cu care să putem dezvolta diverse platforme și aplicații care să ajute părinții și profesorii. O altă direcție a venit dinspre nevoia de a dezvolta produsele pentru părinți. Nu doar pentru părinții din școala noastră, ci pentru părinți în general. Pentru a-i învăța să fie mai buni părinți pentru propriii lor copii.
Cine sunt fondatorii Wellbeing Institute?
Eu sunt membru fondator, alături de Ruxandra Mercea și de soțul ei, Voicu Mercea. Noi trei suntem membrii fondatori. Iar institutul are o colaborare cu Mind Education, pentru lucrul cu celelalte școli.
Să revenim la Transylvania College. Se țin în școală tot felul de cursuri destinate părinților. Ce poate să învețe un părinte la un curs de felul acesta?
La un moment dat, unul din conceptele pe care le-am tot dezvoltat a fost cel de școală ca o comunitate care învață. Iar dacă suntem o comunitate care învață, atunci ceea ce leagă membrii comunității sunt interesele comune și valorile comune. În momentul în care am dezvoltat viziunea, misiunea, competențele, toate reprezintă valorile comune, care ne leagă. Iar interesul nostru, al tuturor, este să învățăm să fim mai buni, fie ca profesori, fie ca profesori și părinți, fie ca părinți, având în mijloc copiii cu care lucrăm sau pe ai noștri de acasă. Pornind de aici am zis, OK, elevii vin la școală ca să învețe și învață pentru viață. Profesorii vin la școală ca să învețe să fie mai buni profesori. Părinții ar fi bine să vină la școală, să învețe și ei cum să fie părinți mai buni. De aici s-a născut ideea: OK, să vedem ce putem face pentru părinți. Și de aici au apărut două sau mai multe practici. Una din ele a fost organizarea de cursuri, pornind de la experiența pe care noi am adunat-o atât prin relația cu Fundația Franklin Covey, cât și în toate cursurile făcute în legătură cu psihologia pozitivă sau cu practicile restaurative legate de comportament. Asta a fost o direcție. A doua a fost organizarea de community meetings, întâlniri în care părinții unei clase vin, dar nu discutăm despre planurile clasei și comportamentul din clasă al elevilor.
Deci nu o ședință cu părinții.
Exact! Nu ne-am dorit ședințe cu părinții pe formatul ăsta, ci tocmai să discutăm legat de conceptele care să unifice filozofia noastră educațională. Adică cum să ne uităm împreună la timpul pe care îl petrec cu copiii, ce înseamnă atașament sigur, cum să-și organizeze copiii munca acasă și care e relația lor cu părinții în privința asta, să discutăm despre teme de casă de exemplu, ce înseamnă, cine trebuie să le facă, cine nu trebuie să le facă și așa mai departe. O a treia practică a fost reprezentantă de multe întâlniri individuale cu familiile, în care insistăm foarte mult să fie prezenți atât mama, cât și tatăl. De multe ori la întâlniri vin toți profesorii care lucrează cu copilul respectiv și atunci e un alt fel de experiență, de învățare reciprocă, atât a profesorilor, cât și a părinților.
Dar tu ai avut și niște cursuri anul trecut doar cu tații. Ce învață un tată la aceste cursuri și de ce are nevoie un tată de cursuri?
Unul dintre obiectivele majore pentru mine a fost să aducem tații mai mult în școală.
Pentru că de obicei vin mamele?
Da. Și ele spun că tatăl e ocupat. Și atunci am zis să schimbăm puțin paradigma asta. Au fost mai multe activități făcute cumva pentru tați, inclusiv activități de tipul tată și fiu, tată și fiică, activități sportive sau de tabără, lucruri de genul ăsta. Iar una din practici a fost: hai să facem și un fel de curs, pornind de la “Cele 7 deprinderi ale oamenilor eficace”, numai cu tătici. În care am discutat exact ce înseamnă relația dintre ei și copiii lor. Cum să-și prioritizeze această relație, cum să dea feedback, cum să-și controleze reacțiile față de propriii copii, cum să gestioneze crizele de familie, să înțeleagă, să fie prezenți în viața copiilor, să înțeleagă că ei modelează foarte mult comportamentul copiilor.
Și pe al fetelor?
Și pe al fetelor, și pe al băieților. Să înțeleagă că copiii au nevoie atât de mamă, cât și de tată, până la 20 și ceva de ani. Pentru bărbați e foarte important să spună ce simt, ce nevoi au, să spună într-un mod mult mai conștient propriilor copii că îi iubesc, că sunt acolo pentru ei, să poată să înțeleagă care sunt tiparele negative pe care ei le au ca persoane și ce din acele comportamente transmit mai departe copiilor lor.
Au fost mulți tați la aceste cursuri?
A fost variabil. Ideea e că am reușit să avem un grup constant, asta cred că e cel mai important, un grup care a venit la toate întâlnirile până la finalul anului, și cred că a ieșit ca un fel de mică comunitate de tătici până la final.
Ești inspector pentru școlile britanice internaționale, acreditat de Departamentul de Educație din Marea Britanie. Ce presupune asta?
Am reușit acum trei ani și jumătate să primesc această acreditare. Am trecut prin vreo doi ani de pregătire, câteva stagii de cursuri, am dat trei examene și am reușit să obțin acest statut. A trebuit să îmi depășesc propriile mele rețineri, de ce să fiu eu?, de ce m-ar accepta pe mine?, pentru că sunt român, pentru că nu sunt native speaker, cum s-ar uita la mine dacă m-aș duce să inspectez școli britanice etc.
Adică toate piedicile pe care ni le punem singuri.
Am fost în schimb încurajat tocmai dinspre ei, dinspre echipele de inspectori. La momentul respectiv am fost primul non-native speaker cu statutul respectiv. Între timp, și politica ministerului britanic e să lărgească această specializare și înspre non-natives.
Dar români mai sunt?
Plini, nu. Cred că la momentul ăsta mai este cineva care a început procesul. Oricum, ministerul britanic a lărgit un pic aria de selecție, pentru că sunt tot mai multe școli internaționale și caută specialiști în educație internațională. Și atunci această experiență te poate califica să poți să mergi să vezi școli în lume.
Ce presupune mai exact să fii inspector pentru școlile britanice internaționale?
Pot face parte din echipe de inspecție internaționale, care merg și fac inspecție de acreditare sau de reacreditare pentru școli înternaționale cu statut de BSO, adică de British School Overseas. 
Și cum funcționează, te cheamă ei când au nevoie de tine?
Da. Ei știu care e calendarul de inspecție. Cel mai recent am fost acum două săptămâni în Praga, la British International School of Prague, care a trecut prin tot procesul de acreditare BSO. Am fost acolo într-o echipă de cinci inspectori.
Povestește-mi despre tine în afara programului. Cine ești și ce altceva faci?
În primul rând sunt fericitul tată a trei copii, Vichi are 6 ani, Adi are 12, Octavian are 15 și tocmai a intrat la liceu și am trecut prin experiența de a-l conduce la primul lui interviu pentru Work Experience (n.r. – un program de practică împlementat în Transylvania College, în rândul elevilor de liceu), așa că perspectiva mea asupra lumii s-a tot schimbat în ultima vreme. Anul trecut am sărbătorit 20 de ani de căsătorie. În rest, încerc să combin pasiunea pentru istorie și scris (scriu în continuare legat de istoria bisericii, de istoria ecleziastică) cu pasiunea pentru fotbal, heavy metal și stand-up comedy.
Trei lucruri care pot să schimbe o zi proastă în una bună?
O zi proastă e foarte mult legată de perspectivă, de felul în care te uiți la ziua ta și la cum lași provocările care vin pe tine să îți schimbe ziua. Sunt foarte mult lucrurile în controlul meu. Reacția e la mine. Asta am tot învățat în ultima vreme! Ce mă poate reseta foarte repede e Vichi, fetița mea de șase ani, dar și să să predau istorie și să fiu cu elevii. Ambele îmi schimbă imediat starea de spirit.
Deci familia și profesia.
Da. Și Manowar.
O piesă ascultată în mașină?
Un “Heart of Steel” de la Manowar poate schimba multe.
Mai vrei să-mi spui ceva despre Transylvania College?
Sunt multe lucruri de spus. Cred că școala asta este ca un punct de normalitate într-o lume tare ciudată. Pe de altă parte, interesant este că noi suntem uneori priviți ca ciudați, dar de fapt ce se întâmplă aici… Profesorii să vină la lucru cu plăcere? Copiii să vină la școală cu bucurie? Asta e de fapt normalitatea.
V-ar putea interesa și:
No Comments