22 Sep Lavinia Ungureanu: “Mi-ar fi plăcut să cresc într-o școală cum e Transylvania College“
Lavinia Ungureanu (28 de ani) predă engleză în Transylvania College (Cluj-Napoca). A ajuns prima dată în școală în anul 2014, pe când era în al III-lea an de facultate și făcea practică. Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College, Lavinia a vorbit despre cum a trecut prin începutul pandemiei, despre revenirea la școală și despre marea ei pasiune, cititul.
Blogul Transylvania College: Povestește-mi despre începuturile tale la Transylvania College.
Lavinia Ungureanu: Mi-am făcut primul an de practică aici în anul al III-lea de facultate. Nu intenționam neapărat să predau, dar am făcut totuși modulul pedagogic. Râdeam cu ai mei de când eram mică, pentru că îmi doream să fiu cineva care salvează lumea. Am zis, ok, aș putea să fiu doctor, să salvez oamenii la nivel fizic, pot să fiu interpret, ca să salvez comunicațiile dintre oameni, sau pot să fiu profesor, ca să salvez sufletele. Prin clasa a X-a mi-am dat seama că n-am nicio treabă cu chimia, așa că a picat partea cu medicina. Au rămas deci variantele de interpret și de profesor, desigur, pe lângă alea de prințesă și de balerină, pe care le aveam pe la 5-6 ani.
Așa am ajuns să fac facultatea de Litere în Cluj. Planul era să o fac cu cea mai bună prietenă a mea, să fim la aceeași specializare, Norvegiană – Engleză. Voiam să fim măcar acum împreună, mai ales că la liceu fusesem la specializări diferite. Dar nu a fost să fie. Eu am ajuns la Interpretare și traducere, iar ea – la Filologie (Română-Engleză). Am zis că asta e, dacă am fost patru ani prietene, ne mutăm în același apartament și gata. La Interpretare mi-am dat seama cât de mult îmi place să îi ajut pe ceilalți să înțeleagă anumite lucruri, să ofer context și mi-am dat seama că n-aș fi putut să fac ceea ce mi-am propus inițial.
Și acum intră în scenă Transylvania College.
Exact! În anul al III-lea ni s-a cerut la facultate să facem o listă pentru modulul Pedagogic. Eu eram atât de încântată de limba engleză încât, atunci când am văzut numele școlii în limba engleză, am zis că aici trebuie neapărat să mă duc. Nu știam nimic despre școală. Absolut nimic! Pur și simplu m-am dus după nume și după instinct, care de obicei mă ajută super mult. Apoi am ajuns la Transylvania College și am rămas efectiv fermecată. Cred că cea mai faină experiență din anul al III-lea de facultate a fost să vin aici, la Transylvania College, și să îi văd pe copii cât de încântați erau că învață, ceea ce eu nu am avut în școală. Atunci i-am sunat pe ai mei și le-am zis: vreau să rămân. La sfârșitul anului, când mi-am terminat practica, mi-am sunat mentora, pe Miss Luminița Vasile, și am zis că, dacă cumva se deschide vreo poziție, o rog frumos să mă sune, pentru că vreau să vin pe bază de voluntariat, așa cum se intra acum câțiva ani. Până în august nu auzisem nimic, așa că am zis: asta e, mai încerc mai încolo. Numai bine că am fost sunată cu două săptămâni înainte de 1 septembrie. Și am rămas. De atunci am început cu learning support pentru copiii care veneau cu nivel foarte scăzut de limba engleză. Spre exemplu, am lucrat cu o fată de la liceu, franțuzoaică, pe care o vedeam de nouă ori pe săptămână. Am râs cu ea că o văd mai mult decât pe mama. Apoi am lucrat cu o fetiță din Brazilia, pe care o vedeam de vreo șapte ori pe săptămână. Experiența asta m-a ajutat mult, ca să-mi dau seama câtă nevoie au copiii să fii acolo pentru ei.
Ca learning support pe limba engleză lucrai cu un singur copil sau cum funcționează?
Cu unul singur sau cu doi, depinde. De exemplu cu fetița din Franța am lucrat în jur de un semestru, apoi s-a întors în clasă și și-a reluat cursurile. La fel și pentru fetița din Brazilia. Apoi am trecut mai departe la predarea la clase întregi și am preluat primul an de dirigenție, ultima clasă de gimnaziu, în paralel cu câteva clase de primar.
Vorbește-mi despre programul de citit din școală de care te-ai ocupat tu anul trecut.
Sunt super pasionată de citit încă de când eram mică. Ai mei citeau și îmi citeau foarte mult.
Ce important e să crești într-o casă cu multe cărți și cu oameni care citesc!
Exact! Exemplul personal. Tata nu îmi citea, dar mă ținea în brațe și îmi povestea povești de la el, iar mama îmi citea foarte multe povești și poezii. O trezeam din somn să îmi citească poezii atunci când adormea lângă mine. Întotdeauna poveștile au fost pentru mine cea mai bună cale să scapi de realitate, să te conectezi cu oamenii și să înțelegi că nu ești singur. Asta am realizat-o mult mai târziu, când mi-am dat seama că, hei!, îl înțeleg pe ăla pentru că am citit asta undeva și poate așa simte, poate așa e! Mi-am dat seama de cât de mult contează pentru copii să înceapă cu cititul de când sunt mici și că nu există să nu-ți placă să citești, există să nu fi întâlnit cartea potrivită. Asta fac eu cu copiii acum: uite, încearcă asta, nu-ți place asta, hai să-ți dau altceva! Le aduc cărți de acasă, pentru că mi-am dat seama că le recomand, dar sunt copii care nu au acces imediat la cartea respectivă, apoi uită de ea. Apropo de programul de anul trecut, noi am continuat, pe palierul de limba engleză, în fiecare săptămână câte o oră de citit, ceea ce a fost o experiență foarte faină, pentru că 45 de minute la sfârșitul zilei stăteam cu cartea în față și unii se puneau ba pe canapea, ba pe covor.
Era vorba de citit online?
Da, un citit online împreună, fiecare cu cartea lui. Nu există o listă impusă, pentru că mie nu mi-a plăcut niciodată să citesc ce mi s-a impus. Cu cât sunt mai interesați de citit și de ceea ce citesc, cu atât copiii caută mai multe. Și am adaptat. De exemplu, la cei mici un proiect de carte înseamnă ceva foarte diferit față de un proiect de carte pentru gimnaziu. Cei mici pot să citească o povestioară de câteva pagini și să deseneze ceva despre ea. Cei mari au avut și opțiunea asta, de desenat, pentru că mulți au înclinații pe partea artistică. La liceu au fost profesori care au mers pe ideea ca elevul să citească un articol de interes, de exemplu de la biologie, și să prezinte în fața colegilor, timp de cinci minute, ce a înțeles. Deci fiecare a adaptat în funcție de nevoie. Am încurajat și ficțiunea, pentru că este foarte importantă pentru creativitate, pentru vocabular, pentru empatie, pentru tot.
Cum au fost pentru tine starea de urgență și munca online?
A fost o provocare foarte mare, pentru că situația a venit cu foarte mulți factori necunoscuți din exterior, dar mi s-a părut foarte fain că am clădit niște relații atât de faine aici, încât în momentul în care am trecut online am păstrat toate întâlnirile pe care le aveam. Pentru copii a fost mult mai fain decât m-aș fi așteptat, pentru că la sfârșit au zis cât a fost de important a fost să ne vedem în fiecare zi. Am avut copii care la sfârșitul zilei au mai stat după oră să îmi cânte la pian sau să îmi arate ceva ce au învățat în perioada asta, ce au cântat în perioada de urgență, au fost copii care mi-au trimis videoclip din fața bibliotecii citind, să-mi spună că uite ce dor mi-e de tine! Au fost copii care, întâlnindu-ne în fiecare zi în online, ne-au arătat animăluțele de casă și proiectele. A fost foarte fain. Apoi am avut părinți cu care nu mai povestisem până atunci deloc și care au venit și mi-au spus: abia acum ne dăm seama cât e de mult de muncă și apreciem. A fost o schimbare binevenită. Apoi am avut unele provocări pe partea de conexiune de internet. De exemplu, într-o zi, în ultima lună de școală, eram cu Miss Delia la clasa a cincea și aveam engleză. A picat internetul la amândouă și când am intrat online înapoi erau liniștiți, vorbeau între ei că poate a picat internetul și că se mai întâmplă. M-am gândit la diferența dintre acei copii și felul în care a fost generația mea. Dacă ar fi plecat proful din clasă când eram eu la școală, ar fi fost nebunie. Dar nu, ei ziceau: <<Se mai întâmplă, hai să așteptăm!>>, deși nu știau că eu sunt acolo. Un moment plin de o răsplată neașteptată. Care, în ciuda provocărilor, a fost mega-binevenită!
Comunitatea Transylvania College a trecut în ultimii ani printr-un proces de wellbeing. Ce a funcționat pentru tine din tot acest proces și care au fost lucrurile care te-a ajutat să treci mai bine peste începutul pandemiei?
Tot. Am învățat să fiu bine cu mine. M-au ajutat foarte mult toate cărțile pe care le-am citit, workshop-urile pe care le-am făcut și toate situațiile care m-au scos din zona de confort. Acum, în pandemie, cred că e prima dată în 28 de ani de când i-am spus “nu” bunicii mele atunci când mi-a zis să vin acasă. Cred că a fost cea mai grea chestie… Mamei și tatei le zicem mereu “nu”, pentru că provocăm limitele, dar cu bunicii e altfel, pentru că ei nu ne-au zis niciodată “nu”.
Unde locuiesc bunicii?
Familia mea e în Bicaz (Neamț) și stau la 7 km de bunici. Așadar, bunica a insistat să vin acasă, pentru că acasă e cel mai bine. I-am explicat că momentan lucrez online, dar că nu știu când ne vom întoarce la școală. Au fost niște săptămâni destul de tensionate, în care efectiv a trebuit să rezist pe poziții. Mi-am dat seama că altădată nu aș fi avut curaj și aș fi făcut-o în detrimentul sănătății, și emoționale, și fizice. Pentru că mi-e una să mă întorc acasă singură, unde știu că nu este nimeni. Chiar dacă vin de la școală, e un risc la care mă expun numai eu și e o alegere. Pe de altă parte, știu cât de fain trebuie să fie și cu familia acasă, deci înțeleg toate aspectele. Dar m-a ajutat faptul că m-am știut singură și că, dacă ceva este să fie în neregulă, măcar nu mai pică pe altcineva, se oprește circuitul la mine. Foarte mult m-au ajutat “The 7 Habits” și cartea “When the adults change everything changes”, pe care am citit-o acum doi ani și mi-a plăcut foarte mult. Și “Reinventing your life” m-a ajutat foarte mult, pentru că am studiat capcanele și mi-am dat seama de unde vin, unde trebuie să lucrez. Am avut și sesiuni 1:1 cu un wellbeing advisor care anul trecut a lucrat pe gimnaziu și care m-au ajutat foarte mult.
În Transylvania College școala a început școala pe 1 septembrie. Cum ți s-a părut prima zi, în contextul pandemiei? Ai simțit siguranță? Anxietate? Presiune?
Cred că sunt toate asta și e perfect normal să fie așa. Nimeni nu știe exact ce se întâmplă, cum se întâmplă, și cred că e important să ne păstrăm încrederea că fiecare are grijă de el și, implicit, are grijă de ceilalalți. Dacă tu te speli pe mâini și porți masca, îi inspiri ceilulalt că ar trebui să facă și el așa. Acum cu copiii e un pic mai dificil. Ei vin lângă mine și mi-e atât de greu. Mă dau cu un pas în spate și asta e cea mai mare provocare. Anul trecut primeam undeva la 20 de îmbrățișări pe zi, deci îmi luam doza de dragoste de la ei. Cred că îmbrățișările sunt super importante, deci e foarte greu în contextul pandemiei. Dar mai cred că, atât timp cât facem tot ce putem și tot ce ține de noi, va fi bine. Sunt foarte puține lucruri care țin de noi, dar acelea sunt cele mai importante. Ține de mine să am grijă de mine, ține de mine să mă odihnesc, să văd exact cu ce trebuie să lucrez și așa mai departe. Apoi sunt lucrurile pe care nu le putem controla. N-o să pot controla cu cine intră o persoană în contact când părăsește clădirea școlii sau dacă se spală pe mâini. Și atunci facem tot ce știm mai bine, până când vom ști să facem mai bine. Și când vom ști mai bine, vom face mai bine.
Mi se pare că a fost foarte fain în prima zi să ne revedem unii cu ceilalți, cred că aveam cu toții nevoie, după atâta timp în care nimeni nu s-a văzut cu nimeni. Au fost copiii care îmi povesteau că nu s-au mai văzut șase luni față în față. A fost și dificil. La sfârșitul primei zile erau toți obosiți, cu măștile pe față, și le-am zis: <<Sunteți super-eroi, nu cred că este vreun copil în lumea asta care până azi să fi stat atâtea ore cu masca pe față și să nu fie obosit. E normal să fiți obosiți și să vi se pară că e nașpa și așa mai departe, hai să o luăm încet.>> Am povestit cu ei despre asta și a fost o experiență foarte faină.
E ceva ce ai vrea să mai transmiți cu ocazia discuției noastre?
Mi-ar fi plăcut să cresc într-o școală cum e Transylvania College. Văzând cât de multe facem pentru copii, cât de mult ne implicăm, cred că efectiv sunt una dintre cele mai norocoase persoane de pe planetă că mă aflu aici. Mi-am dat seama în prima zi că nu am vorbit deloc despre ce urmează să predăm, ci despre emoțiile și nevoile din spatele lor, cum ne simțim, cum o să fie. Nu a venit nimeni să spună: asta e programa pe care trebuie să o predați ci: OK, o să fie greu, o să fie fain, o să simțim frustrări, o să simțim anxietate. M-am gândit: oare pe când eram eu elevă ar fi putut profii mei să vorbească la început de an despre sentimentele lor cu privire la ce se întâmplă?
Și nu despre programa școlară.
Și nu despre programa școlară. Și nu despre faptul că trebuie să pregătești cutare și cutare. Dar, ca să nu încep discuția școala noastră versus alte școli, pentru că nu-i despre o comparație, cred că, după ce am terminat săptămâna trecută de citit volum “Învățare”, al Tarei Westover, care mi-a strâns stomacul în cele mai groaznice moduri, mi-am dat seama că curriculumul se poate învăța oricând. Dar relațiile cu tine și cu cei din jur sunt cele care trebuie îngrijite cel mai mult. Pentru că practic poți învăța despre orice la orice vârstă și niciodată nu e un capăt de lume, așa cum a fost cu Tara, că nu știa ce e ăla holocaust la 18 ani, când a ajuns la facultate și a auzit despre el din greșeală. Întotdeauna poți să înveți informații, dar educația trebuie în primul rând să te facă să te simți bine cu tine, ca să poți să fii bine și cu ceilalți. Cred că ăsta ar fi mesajul meu, să punem mai mult accent pe grija față de noi și față de relațiile cu ceilalți. Pentru că într-o mare de incertitudini e foarte fain să ai punțile de legătură cu alte persoane, să știi că te poți baza pe ele atunci când e greu și incert, așa cum a fost în ultimele luni și cum încă este.
Ce face Lavinia într-o lume paralelă, una în care nu predă engleză la Transylvania College?
Aș avea propria librărie, cu un colț de cafea. Aș sta pe un bean bag și le-aș citi povești copiilor. Mi-ar plăcea efectiv să stau și să împart bucuria poveștilor cu alții. Uite ce hobby fain a fost pentru când a trebuit să stai pe loc! Atunci când citești, ești în mii de alte locuri, cunoști mii de alți oameni, ai sute de alte experiențe și afli zeci de mii de alte învățături.
No Comments