10 Sep Cum putem fi alături de copii când trec prin emoțiile de început de an școlar

Au trecut deja aproape două săptămâni de școală. A fost un început cu multe emoții, mai ales după atâtea luni de izolare și învățat altfel. Făcând parte din echipa școlii și fiind în același timp părinte, am avut privilegiul să văd cum se întâmplă lucrurile de ambele părți sau în ambele medii în perioada asta: acasă și la școală.

Am fost surprinsă să văd cât de bine erau copiii mei la grădiniță și la școală și de fapt copiii, în general. M-am tot gândit ce cuvânt să folosesc și până la urmă “bine” parcă exprimă cel mai bine cum i-am observat că sunt: veseli, pozitivi, liniștiți în privința măsurilor suplimentare, inclusiv a purtării măștilor, sociabili, vizibil încântați de descoperirea de noi jucării și a Miss-elor (cei mici).

Totul la școală a decurs foarte bine din prima zi, măsurile luate funcționau, toată lumea le respecta fără să se plângă, lecțiile se desfășurau în mod obișnuit, feedback-ul pozitiv de la elevi și părinți venea încontinuu. Era bine.

Ei, ce s-a întâmplat acasă după prima zi a fost cu totul altă poveste. Cel mai tare am observat frământarea la cel mic (are aproape 4 ani) și e și normal, pentru că la vârsta asta nu are capacitatea de a-și recunoaște și numi emoțiile, de a spune ce simte și nici capacitatea de autocontrol, de reglare sănătoasă a emoțiilor. După ce l-am luat de la grădi a început să dea semne de neliniște, nu era nici supărat, dar nici liniștit și nu se putea desprinde de locuri, de jucării. Ajunși în parcare, mi-a cerut să ne întoarcem la grădi să-l salutăm pe roboțelul care le verifică temperatura dimineața. Primul impuls a fost să spun nu, aveam sacoșe în brațe și abia ajunsesem la mașină. Dar am sperat că dacă răspund acum acestei nevoi vom avea apoi o după-amiază liniștită și vom evita o criză. Eram și eu la finalul unei zile lungi și grele, la fel de încărcată de emoții. Așa că am lăsat sacoșele în mașină și ne-am întors la roboțel. A fost de acord apoi să plecăm și am răsuflat ușurată.

Ajunși acasă, m-a rugat să mă așez pe covor și să mă joc cu el, cu omuleții și animăluțele, să facem o petrecere. Nevoia lui de conectare era atât de mare încât de îndată ce îmi îndreptam privirea în altă direcție sau vorbeam cu băieții cei mari, începea: “Mami, joacă-te cu mine!”. Din nou, am sperat că dacă stau cu el, mă conectez, vom evita criza. Dar, ce nu am reușit să înțeleg în acel moment, pentru că și resursele mele de energie și claritate erau limitate, era că el de fapt avea nevoie să ajungă în criză, în “meltdown”, ca să elibereze toate emoțiile acumulate peste zi. Mi-am dat seama de asta abia mai târziu, la culcare, când, nemaiputând continua la nesfârșit cu cerințele lui de a continua joaca, cititul etc, a trebuit să pun o limită: “E târziu, vom citi o altă poveste mâine”. Repetată de multe ori, cu mult calm, în ciuda protestelor lui. Ce a urmat? Dezlănțuirea! Care a arătat așa: urlete (“fraiero! proasto!”), lovituri cu picioarele, respingerea mea. A durat cam 30 minute. Mult. Și greu de dus pentru un părinte. Dar știam de la cursurile de parenting și din experiența cu băieții mai mari ce înseamnă asta. Am reușit să rămân calmă și să îl asigur, în timp ce el urla și lovea, că totul va fi bine.

După cele 30 de minute, care mi s-au părut o veșnicie, s-a liniștit brusc, s-a lipit de mine în pat și mi-a spus: “Stau aici lângă tine căci tu ești mama mea. Te iubesc, mami!” E incredibil sentimentul de liniște și bine pe care l-am avut cu toții după. Eu am fost mândră de mine că am putut fi acolo pentru el, așa cum a avut el nevoie, deși eram și eu la finalul unei zile grele și simțeam că mi se termină bateriile. Am simțit recunoștință pentru tot procesul de învățare parcurs de-a lungul ultimilor ani, facilitat de școală. La fel ca după un curs de prim-ajutor în care primești multe informații și ai senzația că nu-ți vei aminti nimic la nevoie, atunci când e nevoie să acționezi cumva totul devine extrem de limpede și reușești să te mobilizezi. Iar lui i-a dat siguranță faptul că i-am fost alături cu iubire necondiționată, în timp ce el testa asta printr-un comportament extrem de nepotrivit, dar clar născut din nevoia de eliberare a emoțiilor.

Și mi-am mai dat seama de ceva, citind ACEST ARTICOL. Și cei mari, care au asistat la toată scena și la un moment dat erau extrem de îngrijorați de răbufnirea celui mic, au văzut că pot conta pe mine să fiu acolo pentru ei cu iubire necondiționată. Și asta le-a dat și lor siguranță și încredere. Nu am ajuns ușor aici și nu mă consider un părinte perfect. Pe cei mari, din păcate, pe vremea când ei au trecut prin așa ceva, nu am reușit să-i sprijin la fel. Am țipat, i-am certat și învinuit că, după ce că am avut o zi grea, ei se aleg să se comporte așa. Nu am avut informația și resursele de acum și trebuie să am compasiune față de mine că am făcut ce am știut și ce am putut mai bine la acel moment. Dar merită să ne informăm, să creștem, să evoluăm pentru că putem deveni părinții de care copiii noștri au nevoie.

ANCA RUSU

ADMISSIONS & ALUMNI DIRECTOR

TRANSYLVANIA COLLEGE

Anca Rusu

Director of Admissions