fbpx
 

20 Jul Xenia Marc: „Este uimitor ce suntem dispuși să facem când simțim că suntem la capătul puterilor“

Xenia Marc (29 de ani) lucrează în Transylvania College din decembrie 2017, ca Admissions Officer și Data Protection Officer. În a doua parte a zilei, Xenia revine la profesia ei de bază, psihologia. Recent, Xenia Marc a publicat prima sa carte, „Cum te prezinți când nu te mai cunoști“ (Editura Ars Libri), iar lansarea oficială a volumului va avea loc miercuri, 21 iulie 2021, de la ora 18:00, la Casino (în Parcul Central din Cluj-Napoca). Într-un interviu pentru Blogul Transylvania College, Xenia a vorbit despre parcursul ei, despre scrierea cărții și despre… lumi paralele. 

Blogul Transylvania College: Ești psiholog de profesie, iar înainte de a lucra la Transylvania College, ai lucrat cu copii cu diferite tulburări (autism, ADHD, tulburări de comportament, disfuncții neuropsihologice). Cum a fost acea primă experiență și de ce ai ales să o închei?

Xenia Marc: Într-adevăr, am terminat Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației la UBB, urmată de Masterul de Psihologie Clinică și Psihoterapie în cadrul aceleași universități. A urmat apoi supervizarea pentru psihologie clinică, iar primul contact cu profesia efectiv a fost în terapia cu copiii cu diferite tulburări, cum menționai și tu. Lucrul cu copiii a fost începutul dezvoltării mele ca om, au fost primele momente când am început să mă uit la mine și să îmi doresc să mă dezvolt mai mult, să devin o variantă îmbunătățită a mea. Este uimitor cum, de fapt, în toți acei ani, a fost un ajutor bi-direcțional: eu lucram cu ei, îi ajutam să-și dezvolte diferite abilități și să se integreze în societate, iar ei mă ajutau să mă descopăr pe mine și să evoluez ca om. Ajunsesem să mă atașez foarte tare de fiecare în parte, aveam o relație unică cu fiecare, așadar consumul era foarte mare, iar resursele – limitate. La un moment dat am simțit că este nevoie să fac o pauză, deoarece ajunsese să fie copleșitor: lucram 12 ore pe zi, apoi începeam să mă pregătesc pentru următoarea zi cu plan de intervenție pentru fiecare copil, ce este nevoie să schimb la fiecare caz în parte, iar emoțional și fizic simțeam că nu voi mai putea să continui în acel ritm. Nu cred că am încheiat acel capitol, în sinea mea, mereu simt că voi mai avea contact cu ei și că voi ajunge să fiu implicată în proiecte care îi privesc. Niciodată nu-mi iau rămas bun de la un proiect de suflet, deoarece nu poți controla direcția în care realitatea ta se va îndrepta. 

Cum arată o zi a ta de muncă la Transylvania College? 

Așa cum menționai și tu, lucrez în departamentul de Admissions, împreună cu Anca Rusu, directorul departamentului. Departamentul de Admissions îmi aduce zilnic atât situații care mă provoacă să ies din zona de confort și să găsesc soluții, cât și povești de viața care mă ajută să rămân conectată cu emoțiile mele și trăirile personale. Nu cred că am zile care să semene între ele, iar acest lucru îl realizez acum, în timp ce răspund la întrebare. În acest departament ne întâlnim cu fiecare familie care dorește să afle mai multe despre Transylvania College, despre creșă, grădiniță sau școală. Îi prezentăm viziunea, misiune și filosofia școlii, precum și ariile de dezvoltare pe care se pune accentul. În același timp, răspundem fiecărei solicitări, evaluăm copiii care urmează să se înscrie la școală sau grădiniță, ținem legătura cu familiile elevilor noi pentru a-i asigura că au parte de suportul nostru oricând este nevoie de el. Apoi sunt situații care apar de la o zi la alta la care e nevoie să găsești soluții, iar asta mă ține mereu activă.

Care sunt acele părți din viața ta profesională care te ajută să mergi mai departe cu bucurie? Dar provocările cele mai mari care sunt?

Dacă ar fi să mă refer la rolul meu din cadrul Transylvania College, cred că ceea ce mă ajută să merg mai departe cu bucurie este echipa cu care lucrez și suportul pe care îl am mereu. Indiferent de situațiile pe care le traversez, știu că aici voi găsi înțelegere, acceptare și empatie. În același timp, simt o bucurie și atunci când cunosc diferite familii și copii cu un potențial foarte mare, dar care nu au avut șansa să-l descopere până acum sau pur și simplu nu a crezut cineva în ei suficient de mult pentru a le da o șansă. Mă bucur să-i cunosc, să le observ dezvoltarea și progresul în acest cadru. În același timp, provocările cele mai mari cred că vin din frustrările pe care le trăiesc atunci când cunosc copii care știu că ar înflori la Transylvania College, dar din frica de nou sau de eșec, a lor sau a părinților, aleg să nu urmeze această cale. Mi-ar plăcea să pot, pentru câteva minute, să îi fac să înțeleagă ce diferită ar fi realitatea de peste patru ani dacă ar alege să dea o șansă acestui mediu. 

Dacă discutăm despre profesia de psiholog, bucuria cea mai mare este atunci când văd că omuleții cu care am lucrat sunt bine, că sunt fericiți, împăcați cu ei și liniștiți. Nu ai cum să mimezi fericirea sau liniștea, aceasta se vede prin fiecare por al corpului tău. Sunt mândră de ei, de obstacolele pe care le-au depășit, de munca grea pe care au făcut-o cu ei, de momentele de reflexie, meditație, expunere și redefinire a identității lor. Este o bucurie pe care o iau doar din terapie, nu o pot compara cu altă emoție. Pe cât de puternică este bucuria pe care o simt din reușitele lor, pe atât de intense sunt și provocările. Provocările cele mai mari le regăsesc atunci când observ neîncredere în propria persoană în oamenii cu care lucrez. Atunci când eu le transmit toată încredere mea și știu că vor fi bine, deoarece observ potențialul lor și fundația solidă pe care urmează să clădim, iar ei se îndoiesc de capacitățile lor. Cred că trăiesc aceleași provocări în ambele medii, doar că vin sub altă formă. 


Xenia Marc, la lucru în Transylvania College, în iulie 2021 

În ultimii ani, Transylvania College a început să treacă printr-un proces de wellbeing foarte important. Tu cum vezi acest proces și rezultatele sale? 

Îmi aduc aminte când am venit să mă întâlnesc cu Anca prima dată și îmi povestea despre acest proces. Am rămas uimită că, în sfârșit, cineva a ales să facă ceva în privința acestui aspect. De mulți ani se discută în domeniul educației și al sănătății despre importanța wellbeing-ului, a stării de bine, a echilibrului dintre aria emoțională, psihică și fizică, dezvoltare personală etc. Însă nimeni nu-și asumă punerea în practică efectivă. M-am bucurat foarte tare să văd că este deschidere spre această latură și că sunt într-o continuă redefinire a conceptului, evaluând constant nevoile copiilor, ale profesorilor și părinților. Cred că rezultatele sunt vizibile, iar asta observ când nu sunt în școală, atunci când mă întâlnesc cu părinți și cadre didactice care nu practică aceste valori.

Cum vezi Transylvania College după anii în care ai lucrat aici? Cum ai descrie-o, de exemplu, unui prieten al tău care e și părinte, cineva care s-a mutat în Cluj și nu știe nimic despre ea?

Ca în orice domeniu și mediu în care există oameni, mereu este loc de îmbunătățiri. Cred că, de când lucrez eu aici, am văzut multe proiecte evoluând de la stadiul de idee, la implementare efectivă, iar asta îmi dă speranță că se poate. Văd o continuă dorință de îmbunătățire și dezvoltare, iar acest lucru este foarte important, iar această atitudine și mentalitate o văd în majoritatea oamenilor care lucrează aici, de la director, până la profesori și personalul administrativ. Cum aș descrie-o? Cred că în același mod în care o descriu și acum: este locul în care copilul tău vine și se dezvoltă ca om, pe lângă faptul că se dezvoltă academic. Mediul în care învață lucruri care-l ajută să se integreze în societate, indiferent unde se află. Mediul care-i lărgește perspectivele și în care ajunge să se descopere fără să-și dea seama. Este tot ce ți-ai dori pentru copilul tău, sub o singură umbrelă. 

Ceva ce crezi că ai descoperit despre tine după ce ai trecut prin partea mai complicată a debutului pandemiei? Cum ai făcut față acelei perioade și ce a ajutat?

Recunosc că nu am simțit pandemia ca fiind o perioadă complicată. Desigur, am lucrat 3-4 ani la mine în avans prin meditație, jurnal de confesiuni, reflexie, restructurare cognitivă, îmbunătățirea relației mele cu corpul meu și identitatea mea etc. Așadar, această experiență nu a fost complicată pentru mine, chiar am scris despre acest subiect pe blogul meu, într-un articol intitulat ​„Redescoperire în izolare“. M-a ajutat acea perioadă pentru a mă focusa mai mult pe nevoile mele, mai ales că, în ultimele luni, aveam programul foarte încărcat și nu mă mai prioritizam suficient. Într-adevăr, această perioadă m-a ajutat și să mă apropii mai mult de familia mea, să ne întărim relația și încrederea dintre noi. A fost o perioadă care mi-a adus multe beneficii din punct de vedere al dezvoltării personale, iar pentru asta sunt recunoscătoare. Nu știu când m-aș fi oprit eu, din proprie inițiativă, pentru un an și jumătate să aleg să investesc în mine. În schimb am observat panica și frica în oamenii din jurul meu; cel mai mare disconfort pe care-l trăiau majoritatea era trăirea incertitudinii, a nesiguranței și a lipsei de control. Am văzut oameni care și-au pierdut simțul civic, latura umană și gândirea rațională în acele momente, reacționând impulsiv și egoist, iar pentru ei îmi pare rău. Sunt acei oameni care nu pot fi flexibili și nu pot să facă față schimbărilor, care nu se adaptează la noul mediu, indiferent despre ce exemplu vorbim. 

Recent, la finalul lunii mai 2021, ți-a apărut prima carte, „Cum te prezinți când nu te mai cunoști“ (Editura Ars Libri). Vorbește-ne despre geneza acestei cărți. 

De fiecare dată când văd această propoziție „ți-a apărut prima carte”, zâmbesc, deoarece este un proiect atât de aproape sufletului meu. La început a fost un jurnal de confesiuni, l-am folosit ca instrument psihologic pentru emoțiile mele. Aveam mare nevoie să descarc toate acele trăiri undeva, pentru a ajunge să le înțeleg, iar în scris simțeam că este modul în care mă simt cel mai confortabil să o fac. Așadar, am început să scriu. Nu a fost ceva constant la început. De fapt, prima confesiune pe care am scris-o acum 12 ani se regăsește și în carte. Cred că am încercat să separ cele două emisfere: cea emoțională de cea rațională, iar acest lucru nu era posibil dacă rămâneau în mintea mea, așadar am ales să o scriu pe cea emoțională, apoi să o înțeleg recitind-o. Acum 2 ani mi-am dat seama că ceea ce am scris poate să se lege frumos, iar aceste confesiuni pot ajunge să aibă forma unei cărți. Ultimii doi ani am lucrat intens la carte și blog, așadar știam în ce direcție îmi doresc să se îndrepte jurnalul meu, însă acest lucru nu a schimbat cu nimic modul sau conținutul a ceea ce scriam. 

De unde poate fi cumpărată cartea?

Cartea poate fi achiziționată atât de pe site-ul editurii Ars Libri, cât și de pe alte site-uri: Emag, Libris, Esteto, BuyBooks, Librăria Delfin, Librarul Tau, Procarti și Librarie.net.

Ce i-ai spune despre carte unui potențial cititor care ar vrea să știe mai multe despre ea înainte de a o cumpăra?

Cred că i-aș spune că va avea parte de o întâlnire cu emoțiile și trăirile sale interioare, că va trăi vulnerabilitate și, poate, unele texte pe care le va citi îl vor pune pe gânduri. Este o carte care te îndeamnă să simți, să îți dai voie să simți și să te gândești apoi: „Când e ultima oară când am simțit această emoție și cum am reacționat în situația respectivă?“. 

Ce ai simțit când ai văzut și atins pentru prima dată cartea? 

Știam că este gata, că urmează să o primesc, dar nu avea cum să știu exact ce voi simți atunci când o voi răsfoi în varianta ei finală. Îmi amintesc că eram în birou și am primit un colet, iar când l-am deschis și am văzut coperta m-am blocat. A fost o senzație de vid mental și emoțional, ca și când ar dispărea pentru o secundă spațiul din jurul meu și aș fi doar eu și trăirile mele. Mi-au dat lacrimile, am simțit că am nevoie să respir adânc. A fost un cumul de emoții intense… Singura propoziție care îmi venea în minte era „Am reușit!“, iar în spatele acestei propoziții stăteau toate acele experiențe care au dus la scrierea ei.

Ce ți-a adus scrierea acestei cărți?

Sunt două momente diferite care au ajutat la modelarea identității mele: scrierea cărții și publicarea ei. Scrisul m-a ajutat la identificarea modului în care mă comport, simt, reacționez sau gândesc atunci când sunt activată emoțional. Astfel am putut să văd unde greșesc, unde iau decizii care nu îmi sunt favorabile și de ce procesez evenimentele într-un anumit mod. A fost o renaștere a modului în care eu mă înțeleg pe mine. Publicarea cărții mi-a adus liniște, o liniște de care aveam nevoie. Mi-a adus siguranță în ceea ce privește persoana care sunt acum, încredere în capacitățile mele și mai mult optimism în ceea ce va urma. 

Și totuși tu cum te prezinți când nu te mai cunoști?

Încă mă descopăr și ajung să cunosc câte o trăsătură nouă la mine în relațiile pe care le am cu oamenii apropiați. Îmi aduc aminte că acum 3-4 ani eram foarte agitată, tensionată și nesigură pe ceea ce reprezint. Așadar, dacă eram într-o situație în care era nevoie să mă prezint, să mă expun, încercam să fiu atentă la ce așteptare are cealaltă persoană de la mine, cine își dorește să fiu, ce își dorește să reprezint și încercam să reproduc acea identitate. Eram mult mai focusată pe a primi validarea și acceptarea celor din jurul meu, decât pe autenticitate, așadar, eram un cameleon. Eram ceea ce îți doreai tu să fiu, atât timp cât mă apreciai. În urma călătoriei mele spre redefinirea și redescoperirea mea, am realizat cât de mult contează pentru mine autenticitatea mea și cât de tare simt momentul în care nu o am sau sunt într-un mediu care nu mă lasă să nu o manifest.  

Mi-am dat seama că nu sunt singura care simte această sufocare, această lipsă de contact cu realitatea atunci când vine vorba de autenticitate. Mulți cunoscuți îmi descriau aceleași senzații astfel: „Simt că nu mă regăsesc în nimic din ce ating, ce fac, în nicio relație, în nicio activitate”. E un sentiment care te îngrozește! Cred că a fost nevoie să mă pierd de tot, să-mi trădez fiecare valoare și să mă îndepărtez cu totul de ființa mea, pentru a ajunge să realizez că plutesc în derivă și că nu mă cunosc. Este uimitor ce suntem dispuși să facem când simțim că suntem la capătul puterilor. Adevărul e că suntem mult mai puternici și mai hotărâți decât ne imaginăm, e necesar doar să ne dăm voie să ajungem în situațiile în care să realizăm acest lucru.

La ce lucrezi acum la capitolul „cărți“? 

Acum m-am reîntors la articolele de pe blogul meu, pentru că am făcut o pauză cât timp eram în procesul de publicare a cărții. Îmi era dor să le scriu și nu cred că mă voi despărți de scris vreodată. Reprezintă o extensie a identității mele, aceea pe care nu am curajul să o las mereu la suprafață. Mă pregătesc să încep o nouă carte, dar încă nu voi spune la ce m-am gândit sau ce direcție va lua. Acum este momentul primei cărți, încerc să îmi dau voie mă bucur de el, înainte să încep un alt proiect. Tot ce pot să vă spune este că acesta a fost debutul meu în rolul de autor.   

Ce face Xenia într-un univers paralel în care se ocupă cu totul și cu totul cu altceva?

Trebuie să recunosc că este o întrebare foarte interesantă, care m-a pus puțini pe gânduri. De obicei nu îndrăznim să ne gândim la o realitate paralelă, de frică să nu fim dezamăgiți de cea pe care o trăim. Într-un univers paralel Xenia ar fi neurochirurg. Recunosc că mereu am fost pasionată de acest domeniu, însă aveam nevoie să studiez anumite materii care nu reprezintă punctele mele forte, așadar a rămas doar un vis frumos. Dar într-un univers paralel aș fi reușit să ajung să fiu neurochirurg! 

O întrebare care nu ți s-a pus până acum și la care ți-ar plăcea să răspunzi? 

Întrebarea anterioară nu mi-a fost adresată niciodată și mi se pare foarte interesantă. În rest, am ocazia să fiu întrebată o grămadă de lucruri prin prisma profesiei mele, iar așa am învățat că oamenii sunt foarte creativi și curioși. 

Mai ai ceva de adăugat? Poate un mesaj pentru oamenii care vor citi acest interviu, oricine ar fi ei?

Da, mi-ar plăcea ca oamenii să-și dea voie să simtă mai mult, mai puternic, mai intens; să nu le mai fie frică să experimenteze și să nu mai caute mereu logica și raționamentul în tot ceea ce fac, doar pentru a-și înfrâna trăirile. Suntem niște oameni atât de frumoși și de complecși, încât ar fi păcat să nu fim curioși să cunoaștem cele mai bune variante ale noastre. 

Lavinia Balulescu

Lavinia Bălulescu

Journalist, Content Creator

Lavinia Balulescu
Lavinia Bălulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Content Creator

No Comments

Sorry, the comment form is closed at this time.