fbpx
 

12 Jul Cosmin Gheorghe: „Nu vă transformați copiii în proiecte! Ajutați-i să se descopere pe ei înșiși!“

Cosmin Gheorghe, absolvent de Medicină și de Psihologie, a fost alături de profesorii din Transylvania College (Cluj-Napoca) pentru un workshop două zile la finalul anului școlar. Cosmin este născut în Drobeta-Turnu Severin, a urmat cursurile Facultății de Medicină în Timișoara, apoi și-a continuat studiile în Statele Unite ale Americii. Nu visa să locuiască acolo pe termen lung, dar până la urmă a rămas. În prezent, Cosmin trăiește în SUA, este terapeut și profesor asociat la California Institute of Integral Studies (CIIS) și la University of San Francisco.

Blogul Transylvania College: Ai urmat Facultatea de Medicină în Timișoara. Cum ai ajuns să faci și Psihologia?

Cosmin Gheorghe: Prin anul al V-lea de facultate mă gândeam că nu știam sigur ce să fac cu Medicina. Realizam din ce în ce mai mult că pentru a putea fi un doctor bun trebuie să continui să citești un volum imens de informație în domeniu. Mie însă îmi place foarte mult să citesc, să scriu, să fac piese de teatru, așa că m-am întrebat ce altă profesie mi s-ar potrivi. O profesie în care, indiferent ce carte citesc, ce piesă de teatru sau film am văzut, indiferent de ce muzică ascult sau de ce interacțiune am, să pot integra asta muncă. Psihologia este răspunsul perfect la întrebarea asta. 

Și Psihologia ai făcut-o în SUA?

Da. Totul a început în anul 2000, când m-am dus în SUA cu o bursă Soros. Și fiind acolo, aveam un prieten care îmi tot povestea de loteria vizelor. Eu ziceam că face mișto de mine! Într-un final, am aplicat, și apoi, în 2001, am aflat că am câștigat loteria Green Card. Eu nu voiam neapărat să rămân în SUA, ci mă gândeam să mă întorc în România și să mai vin prin State doar din când în când, ca să-mi păstrez Green Cardul. Dar nu era chiar așa: ca să beneficiez de ședere permanentă trebuia să stau 9 din 12 luni pe an. Deci am rămas în SUA. 

Și apoi ce s-a întâmplat?

Am terminat Facultatea de Psihologie și am aplicat pentru o licență de psihoterapie. Mai întâi a trebuit să lucrez 3.000 de ore cu cineva care avea deja licență. Am făcut asta, iar doi ani mai târziu mi-am luat licența și am început să lucrez ca terapeut. La început mă interesa foarte tare să lucrez cu dependențe. Mă fascinau comportamentele repetitive, ideea de dependență și așa mai departe.

Știu că unul dintre mentorii tăi este faimosul Gabor Maté, la rândul lui – specialist inclusiv pe zona de dependență.

Da, la vremea aia își scria și el cartea, dar n-am aflat de el decât mult mai târziu. M-am ocupat de asta câțiva ani, și ulterior mi-am dat seama că urmăream să demonstrăm lucruri similare: că dependența nu e o afecțiune ca hepatita sau gastrita, nici genetică, așa cum încă susțin mulți specialiști. Dependența nu e o boală în sine, ci un proces complex social, psihologic, și abia ulterior bio-chimic, fiziologic. De cele mai multe ori este un mod de a gestiona o traumă, e o soluție la o problemă, care devine ea însăși o și mai mare problemă. Apoi, la un moment dat, prin 2008, am început să devin mai mult interesat de ideea de diferențe și asemănări culturale – cultura definită ca un grup de oameni care împărtășesc un set similar de valori, comportamente și moduri de a gândi, și ca urmare m-am specializat în ceea ce se numește inteligență culturală. Noi, oamenii, avem mai multe tipuri de inteligență, iar unii dintre noi sunt mai buni la una decât la alta. Pentru unii e inteligența cognitivă, pentru alții – cea practică, să faci lucruri cu propriile mâini, să repari lucruri; pentru unii e inteligența socială, emoțională și așa mai departe. Inteligența culturală se referă la capacitatea noastră de a rămâne noi înșine, autentici, consecvenți și flexibili în același timp, în interacțiunile cu alți oameni care au un set foarte diferit de valori, credințe și comportamente.

În prezent, în ce zonă te afli în ceea ce privește munca ta?

Acum integrez toate temele amintite în workshopuri, traininguri sau prezentări și am și un cabinet de psihoterapie, prin intermediul Synergis Counseling. Dacă vorbim de activitatea mea din prezent, aș mai aminti și site-ul cosmingheorghe.net, componenta organizațională. Aceasta este despre cum aplici psihologia relației în cazul relațiilor profesionale. Este componenta tip coaching a muncii mele. 

Ești și profesor asociat la California Institute of Integral Studies (CIIS).

Da, predau Social Psychology (n.r. – Psihologie Socială), un curs unde printre altele explorăm metode de manipulare socială și modul în care tehnologia e utilizată ca metodă de persuasiune. Experiența mea în România comunistă îmi este de mare folos, mai ales când trebuie să explic de ce mulțimi radicalizate atacă sediul guvernului central al SUA. Am pus și bazele unei clase care îmi place foarte tare și mă bucur că am avut libertatea să o fac. Se numește Global Perspectives in Psychology (n.r. – Perspective Globale în Psihologie) și explorează ce avem noi în comun, ca ființe umane, fie că trăim în jungla amazoniană, în Japonia sau în Cluj. Și ce ne diferențiază, desigur. Tot la CIIS mai predau și Theories of Personality (n.r. – Teorii ale personalității). De asemenea, la University of San Francisco am predat Substance Abuse and Addiction (n.r. – Dependența și abuzul de substanțe), iar din toamnă voi preda Family Systems Therapy (n.r. – Terapie de familie).

FOTO: Cosmin Gheorghe și Ruxandra Mercea, în fața profesorilor din Transylvania College

Ai ținut un training de două zile în Transylvania College. Despre ce ai vorbit profesorilor?

Am vorbit foarte mult despre relația dintre adult și copil. Am discutat despre cum încrederea și puterea acordate cuiva devin la un moment dat îndreptățire, dar care e un proces reversibil. Și am vorbit despre ce înseamnă să spui nu, în ce măsură asta te diferențiază pe tine. Apoi am făcut un pic de role-playing cu cazuri reale, din școală. Asta a fost în prima zi. În a doua zi am vorbit mai mult despre relațiile dintre adulți la nivel organizațional. Relațiile dintre indivizi stabilesc ritmul unei culturi organizaționale.

Ai mai ținut până acum traininguri și în alte școli?

În România, nu. În California – da.

Și care a fost impresia ta după ce ai fost aici, la Transylvania College?

Sunt lucruri care sunt comune cu întreaga lume.

Provocările sunt aceleași peste tot, bănuiesc.

Dar și reacțiile sunt aceleași. Oamenii întâmpină aceleași probleme în școlile sau în comunitățile progresiste. Cu 40-50 de ani înainte, copiii erau pe ultima treaptă în sistemele sociale, cel mai important era să taci și să faci ce îți zic adulții. Lucrurile funcționau perfect, e adevărat, nu era mare discuție, era execuție. Erau interacțiuni destul de agresive, până la violență, și atunci faptul că îi trosneai cuiva o palmă…. 

Era ceva normal?

Lucrurile se rezolvau. A fost eficient? Clar! Foarte eficient! Dar apoi, mai târziu, plătești prețul. Mai târziu!

Și care este prețul?

Prețul, ca adult, este nesiguranța, stima de sine scăzută, incapacitatea de a te lupta pentru tine, dificultăți în relațiile personale, dificultăți în relațiile la locul de muncă, acceptarea situațiilor dăunătoare fără a te gândi că ai putea schimba asta.. Revenind la prezent, am vorbit la Transylvania College despre diferențierea sinelui, cum pot să fiu un individ sigur pe sine. Dacă nu ai avut un model în copilărie în ceea ce privește relații semnificative, este mult mai greu să ai relații sănătoase semnificative ca adult. De exemplu, în nordul Californiei există această tendință: brusc li se dă prea multă putere copiiilor care înainte erau niște nimeni în școli, erau agresați și așa mai departe. S-a ajuns la ceva total opus. Părinții și profesorii le oferă toată puterea, libertatea și toate alegerile.

Deci s-a ajuns la cealaltă extremă.

Nu că s-a ajuns! S-a sărit în cealaltă extremă! Asta e problema. Ca și cum dacă lucrul ăsta este rău, opusul ar trebui să fie bun. Asta e o gândire defectuoasă. În primul rând, nu există numai două opțiuni, și în al doilea rând: nu întotdeauna opusul lui A este bun. Și atunci, ca să revin la munca mea din Transylvania College, am lucrat zilele asta pe o idee la care țin foarte mult: ideea de continuum. Cele două situații prezentate două sunt extremele unui continuum. Dar există și alte lucruri între ele, dacă te poziționezi la stânga sau la dreapta, în funcție de circumstanțe. Dacă mă întrebi pe mine, cred că umanitatea ar evolua brusc foarte mult dacă noi, oamenii, am înceta să gândim binar, în termeni de -A și A, și am începe să gândim în nuanțe. Dar asta e foarte greu, din cauză că lumea vrea soluții simple și vrea soluții cu A și -A. Și atunci, întorcându-mă la ce spuneam mai devreme, dintr-odată s-a făcut o săritură extraordinară în multe școli și familii din lume. Dar este clar că un copil nu are capacitatea de a face față acestei libertăți de a alege, pur și simplu pentru că nu ăsta este rolul său. Deci, dacă îi oferiți această libertate, dar fără a-l implica pe copil cu responsabilitate, fără ca el să aibă resursele necesare, atunci se ajunge la o reacție de îndreptățire: „Ce o să fac cu toată această putere?“. Nu e de ajuns doar să obții aceste libertăți, ci și să le faci față, să le folosești. Nu? Toată lumea învață din greșeli. Și despre asta a fost o parte din training: cum să ne mișcăm în acest continuum și cum să facem câțiva pași înapoi dacă e nevoie. Sigur că e de neconceput să fim agresiv cu copiii sau să-i amenințăm, dar asta nu înseamnă că pur și simplu le oferim totul pe tavă. A trata oamenii cu demnitate, a trata un copil cu demnitate nu înseamnă același lucru cu a-i oferi aceeași putere și responsabilitate. Desigur, ai o voce, dar dacă eu, ca profesor, îmi pierd vocea în proces, oferindu-ți-o ție, de parcă ar fi doar 100 de grame de voce și ți-aș da 99, atunci rămân cu 1 gram de voce… Desigur că ai o voce…

Dar poate că nu e singura voce din încăpere?

Da, nu este singura voce! Și nu este ca și cum am fi într-un oraș fără șerif. Sunt la conducere! Eu, adultul! Sunt cu adevărat interesat de contribuția ta, a copilului. Dar uneori, chiar dacă nu-ți va plăcea, eu voi lua decizia. Ca profesori, ca părinți, trebuie să ne întrebăm de fiecare dată: de ce cer eu copilului să facă sau să nu facă ceva? Am auzit asta de la părinții sau profesorii mei, am citit-o într-o carte, mi-a spus-o vecină? Interacțiunea noastră cu copiii e pe picior de egalitate din punct de vedere al autenticității și demnității. Dar nu și al responsabilității deciziilor – evident că totul depinde de vârstă, cu cât cresc copiii, cu atât mai multă responsabilitate se transferă dinspre adult. Am mai vorbit mult la workshop și despre tolerarea reacțiilor, care ar putea fi, de exemplu, tantrumuri. Sigur, adulților nu le place asta, este foarte incomod să tolereze acest lucru, așa că încearcă să facă tantrumul să dispară. Și asta este o altă problemă.


FOTO: Cosmin Gheorghe, timpul trainingului din Transylvania College

Ce ar trebui să facă de fapt adulții?

Ei bine, sunt două lucruri. Numărul unu: orice copil are dreptul să aibă sentimente, emoții, gânduri, idei. Numărul doi: orice copil are dreptul să-și exprime toate cele enumerate la punctul unu. Acum, depinde de mine, ca adult, să păstrez acel spațiu pentru expresie vs. încercarea de a-l înăbuși sau de a critica.

Deci să-i oferi spațiu copilului.

Asta însemnând, desigur, că nu e ca și cum eu stau și mă uit pe telefon în timp ce tu ai un tantrum… 

Să stai cu copilul în momentul respectiv?

Corect. Nu este vorba de a-i spune copilului „time out“, pentru că asta ar fi tot un fel de pedeapsă. Și dacă continuăm cu sistemul de pedepse și recompense, locusul controlului este în afară, nu înăuntru. Așa că voi ajunge să fac lucruri pentru că mi-e teamă sau pentru că nu vreau să mi se spună „time out“, în loc să fac sau să nu fac lucruri pentru că așa cred eu. Deci, da, răspunsul ar fi ca noi, adulții, să facem față acelui moment inconfortabil și să așteptăm să se încheie, spunând: „Hei, eu sunt aici! Când ai terminat, te rog, întoarce-te dacă vrei. Sau nu.“ Este și asta o variantă. Dar permițând ca acest proces să se întâmple; în acest proces, copiii învață că este bine să ai sentimente și să le exprimi. Nu înseamnă neapărat că tu, copilul, vei face cum ai vrut. Dar, în același timp, tu, copile, poți exista, poți fi cum vrei, cum ești. Evident, „să fii cum vrei să fii“ nu înseamnă ca respectivul copil să ajungă, de exemplu, să lovească alți copii. Aici se întâmplă partea dificilă – regulile pe care e nevoie să le consolidăm, așa încât să trăim cu toții într-o manieră bună.


FOTO: Cosmin Gheorghe, timpul trainingului din Transylvania College

A cui e responsabilitatea în relațiile dintre adulți și copii?

Există două lucruri de care nu-i putem face responsabili pe copii. Numărul unu – calitatea relației. Aceasta este responsabilitatea noastră, a adulților. Nu poți spune „Ești un copil bun pentru că faci ceea ce ți-am spus!“ și „Ești un copil rău pentru că nu faci alte lucruri!“. Este responsabilitatea mea, ca adult, să fiu OK dacă această calitate a relației crește sau scade. Și numărul doi: copiii nu știu cum să facă diferența între nevoi și dorințe. Și, sincer, mulți dintre noi, adulții, nu știm cum să facem diferența între cele două.

Care sunt adevăratele nevoi ale unui copil de 7 ani, să zicem?

Copiii au nevoie evident de hrană și adăpost, dar un adult împlinit și securizat se va forma doar dacă în copilărie a beneficiat și de căldură, de iubire. Copiii au nevoie să fie văzuți din punct de vedere psihologic, să-și reflecte individualitatea în ochii cuiva care contează. Acest mers înainte și înapoi construiește o identitate sănătoasă. Au nevoie să fie acceptați așa cum sunt, de către cineva care îi îngrijește. Și „acceptați așa cum sunt“ nu înseamnă că pot să facă orice îi taie capul, nu la asta mă refer. Mă refer la a fi încurajați și în același timp acceptați în diferite etape ale vieții lor.

Ce le spunem părinților care se trezesc în fiecare zi cu copii care le cer lucruri pentru că văd la alți copii? În fiecare zi, tot mai multe lucruri!

Ei bine, asta depinde de ei. Vor să cumpere obiectele respective? Și de ce? Am vorbit mult despre sintagma „copii răsfățați“. Un copil răsfățat nu este un copil care primește prea multe lucruri de care are nevoie, ci este un copil care, din motive greșite, primește prea multe lucruri pe care și le dorește. Pentru că este un motiv greșit să cumperi copilului un iPhone sau jucării doar pentru că tu, adultul, te simți vinovat dintr-un motiv sau altul sau pentru că egoul tău scade sub egoul vecinului, care a cumpărat copilului său cel mai recent tip de iPhone. Dacă astea sunt motivele, atunci n-ai nevoie de aceste lucruri și nici copilul tău n-are nevoie de ele. 

Și cum explici asta unui copil?

Tu, adultul, trebuie să înveți să spui „nu”. De ce nu ești în stare să spui nu? Trebuie să existe un motiv. Și nu spun asta ca pe o judecată sau acuzator. Este o întrebare adevărată. Reflectează, privește în interiorul tău. Dacă tu crezi că răspunsul ar trebui să fie negativ, atunci de ce nu ești în stare să spui „nu”? Copilul meu nu a primit un telefon până la vârsta de 13 ani. A vrut un telefon și i-am spus: „Da, sigur, dar de ce ai nevoie de un telefon?”, „Ca să putem comunica”, „Sigur, îți voi lua un telefon cu clapetă”, „Dar nu vreau să apar la școală cu un telefon cu clapetă. Toată lumea va râde de mine”, „OK, atunci iese din discuție ideea de telefon”. Nu mă înțelegeți greșit, nu a fost atât de ușor, a întrebat de 25 de ori, au urmat tantrumuri… Eu doar încerc să simplific acum întregul proces. Dar am fost cât se poate de clar când am zis că nu vreau ca băiatul meu să se plimbe cu un smartphone la vârsta asta. Acum are un telefon care are opțiunile de „trimitere mesaj”, „telefon” și „știri”. Nu are Safari sau alt browser.

Câți ani are băiatul tău?

13 ani și jumătate. Dar nu vreau să zic că, vai, ce părinte perfect sunt eu! De fapt, asta este exact ceea ce încerc să subliniez: nu există părinte perfect. Modul în care învățăm noi, adulții, să ne calibrăm emoțiile și să creștem ca ființe umane împreună cu copiii noștri este crucial pentru mine. Și, de asemenea, cred că ar trebui să fim sinceri și autentici, să admitem că avem și zone de creștere ca adulți. Uneori nu știm nici noi cum e mai bine, iar cheia e să ne dezvoltăm împreună. E importantă găsirea puterii de a spune, atunci când e cazul, „Nu. Îmi pare rău, dar asta nu se va întâmpla“. „Dar tata… Dar mama…“ Sigur, te înțeleg, eu sunt adult și tu ești copil. Ai foarte puțină putere, da! Deci, pe măsură ce copiii cresc, e nevoie să li se ofere nu doar putere și libertate, ci și responsabilitate, pentru că odată cu puterea de a face lucruri vine și responsabilitatea. Și nu o poți avea pe una fără cealaltă, pentru că atunci apar dificultățile.

Ce poți să-mi spui despre părinții care consideră că trebuie să facă sacrificiu după sacrificiu pentru ca mai apoi copiii lor să trăiască o viață mai bună?

Acesta este unul dintre cele mai rele lucruri care i s-ar putea întâmpla pentru un copil. Ce va învăța din asta? Care este modelul? Că ar trebui să tolerezi umilința sau poate și mai puțin decât atât, nu știu…

Nefericirea…

Da… Când de fapt tu vrei pentru copilul tău un model de hotărâre, de preluare a conducerii, de leadership. Nu zic acum să ne avântăm în rebeliuni inutile, dar vorbesc despre faptul că poate te afli în situații în care nu vrei să fii un exemplu pentru copilul tău. Cred că în România există această cultură a sacrificiului. Și nu spun că divorțul este ușor sau schimbarea locului de muncă este ușoară. Este greu, multe lucruri sunt tare grele și uneori pot avea un impact major asupra copiilor, dar până la urmă să ne gândim care e modelul pe care îl oferim copiilor noștri. Sigur, îmi place ideea asta de a-ți dori o viață mai bună pentru copilul tău. Dar cred că asta nu se va întâmpla niciodată dacă procedezi așa, cu gândul că trebuie să te sacrifici. Nu asta ar trebui să faci. Ar trebui să ai o viață, pentru că numai atunci și copilul tău va avea o viață a lui și va fi fericit că și tu ești bine!


FOTO: Profesori și alți membri ai staff-ului din Transylvania College, în timpul trainingului lui Cosmin Gheorghe 

Ceva ce ai învățat în pandemie?

Nu știu dacă am învățat neapărat ceva, dar în mod sigur am trăit ceva ce nu aș fi avut posibilitatea să trăiesc altfel. Lucrând de acasă, am avut privilegiul să văd cum băiatul meu s-a schimbat de la un copil de 12 ani la unul de 13 ani. Adică schimbare radicală între martie 2020 și martie 2021. Vocea lui, comportamentul său, lucruri pe care altfel nu le-aș fi văzut, pentru că s-ar fi întâmplat în școală sau în orice alte situații în care eu n-aș fi fost prezent. Dar am ajuns să văd schimbările și am ajuns să vorbim despre lucruri despre care nu am fi avut niciodată ocazia să vorbim altfel. Așadar, am asistat la această transformare spre adolescență și sunt recunoscător pentru asta.

Mai ai ceva de adăugat? Poate un mesaj pentru părinți?

Ar fi un lucru pe care aș vrea să-l transmit tuturor părinților: relaxați-vă puțin, oameni buni! Nu vă transformați copiii în proiecte! Ajutați-i să se descopere pe ei înșiși! Știu că uneori sună ca un clișeu, dar nu este. Ajutați-i să afle cine sunt! Nu este un proces ușor, ba chiar este extrem de greu. Dar într-adevăr este mult mai satisfăcător la final. Sigur, este mai simplu să-i pui copilului în brațe o tabletă, comparativ cu a face față problemelor, nevoilor și dorințelor sale. Dar, cum spuneam, în cele din urmă este mult mai satisfăcător. Mă bucur că reprezentanții Transylvania College sunt interesați de aceste lucruri de care am vorbit până acum, de conștientizare, de îmbunătățire. Totul e un proces, uneori eșuăm, alteori – nu, dar oricum continuăm. Iar despre Transylvania College vreau să mai spun că e o școală minunată, cu oameni care interacționează autentic, oameni interesați cu adevărat să îmbunătățească lucruri. M-aș bucura, poate, să mă întâlnesc cândva și cu elevii din Transylvania College, să le vorbesc, să-i aud, să lucrez și cu ei! Acesta ar fi un alt proiect extrem de interesant!

Lavinia Balulescu

Lavinia Bălulescu

Journalist, Content Creator

Lavinia Balulescu
Lavinia Bălulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Content Creator

No Comments

Post A Comment