12 Oct Daniel Hernández Hernández: “Acum România este casa mea“

CLICK HERE TO READ IN ENGLISH!

¡CLIC AQUÍ PARA LEER LA ENTREVISTA EN ESPAÑOL!

Daniel Hernández Hernández (29 de ani) este din Spania și predă limba spaniolă la Transylvania College (TC), în Cluj-Napoca. Este al treilea an de când face parte din comunitatea TC. Într-un interviu pentru blogul școlii, Daniel a vorbit despre cum a fost viața lui înainte de venirea în România, ce s-a schimbat, cum l-a afectat pandemia și cum vede el viitorul.

Blogul Transylvania College: Ai mai fost în România înainte de a lucra la Transylvania College?

Daniel Hernández Hernández: Am fost timp de cinci luni la București, pentru că am făcut un proiect de educație non-formală cu copiii de acolo. În cadrul acelui proiect am cunoscut-o pe prietena mea. După aceea am plecat în Guatemala, în Mexic, am călătorit câteva luni. După călătorie am venit aici, la Cluj, unde mai apoi am găsit și această școală, Transylvania College, în care lucrez azi.

Știai ceva despre Transylvania College înainte de a începe să lucrezi aici?

Nu. Eu am studiat psihologia la facultate. Când am terminat facultatea, am făcut un proiect de terapie pentru bătrâni și, lucrând, mi-am dat seama: îmi place, dar nu asta vreau să fac toată viața. Atunci am început să încerc lucruri noi.

Cum ar fi?

M-am dus în California, să lucrez într-un parc de distracții, timp de trei-patru luni, după care m-am dus la sora mea, care locuiește în America de Sud, în Ecuador. Am stat acolo trei luni. Apoi am fost trei luni în Peru.

Sună interesant și aventuros. Nu crezi că viața ta acum la Cluj e plictisitoare comparativ cu ce a fost înainte?

Păi când ai o lecție cu Year 7, de exemplu, atunci chiar simți că trăiești! (Râde)

Îți dă adrenalină.

Da! Ești concentrat, nu te mai gândești la nimic altceva! Ești acolo! Îmi place asta!

Deci nu-i plictisitor!

Nu-i deloc plictisitor! Îmi place mult cum o zi de muncă trece așa, într-o clipită!

Care este orașul tău natal?

Sunt din Valencia. Orașul meu natal se numește Villena. Este un oraș mic, de puțin peste 30.000 de locuitori, în apropiere de Alicante.

Și facultatea în ce oraș ai făcut-o?

În Murcia. Am fost acolo timp de patru ani, iar în al cincilea an am făcut acel proiect cu terapie pentru bătrâni, despre care vorbeam mai devreme. Atunci am văzut că ceva nu e OK, apoi am fost în California, în Ecuador, Peru, m-am întors în Spania și după o lună am simțit iar nevoia să plec. Am găsit acel proiect la București, despre educația non-formală, și am spus: OK, hai să merg, voi încerca. Și mi-a plăcut tot, să fiu cu copiii, să-i învăț… În acel moment am zis: îmi place asta, aș vrea să fiu profesor. Tot atunci am cunoscut-o și pe iubita mea, care termina facultatea și care mi-a zis: “Îmi voi lua un an liber și vreau să călătoresc”. I-am răspuns: “Și eu vreau asta, așa că hai să mergem pentru un an!”. În acel an am început și un masterat despre cum să fiu profesor de spaniolă. Am călătorit, am studiat… Apoi, când am venit prima dată în Cluj-Napoca, am știut că trebuie să găsesc un loc de muncă. Am găsit această școală, Transylvania College, și pentru mine a fost momentul perfect: eu voiam să fiu profesor, ei căutau un profesor de spaniolă, deci a fost la fix. Așa am ajuns aici!

Deci înainte de a veni la Transylvania College nu ai lucrat ca profesor.

Am făcut acel proiect la București, pe educație non-formală, apoi am început masteratul. Și înainte, în Guatemala, am făcut voluntariat într-o școală: am predat muzică și spaniolă. Dar era o școală foarte diferită, era în mijlocul junglei… Am locuit acolo timp de cinci luni. Atunci a fost de fapt primul meu contact cu meseria de profesor. Studiasem muzica timp de 9 ani și, când am ajuns la școala respectivă, ideea a fost să-i ajut cu ceva. Directorul școlii s-a arătat interesat de faptul că știu să când la saxofon. A doua zi, în orar, mi-am văzut numele: “Daniel Hernández Hernández, profesor de muzică”, “Daniel Hernández Hernández, profesor de spaniolă”. Așa că am zis, OK, deci trebuie să predau!

Știai ceva despre România înainte să vii aici pentru prima dată?

Știam lucrurile clasice… Transilvania, Dracula, Marea Neagră… Nimic altceva. Îmi amintesc că era luna ianuarie când am venit prima dată aici, acum șase ani. Am ajuns în București, am închiriat o mașină, am călătorit… Am stat o săptămână. Acela a fost primul meu contact cu România.

Ți-a plăcut?

Da! Am simțit… Încă simt că toți oamenii pe care îi cunosc aici sunt grozavi. Mereu te îmbie să încerci tot felul de chestii, încearcă asta, încearcă aia, încearcă palincă… (Râde!) Oameni minunați!

Cum te-ai simțit să treci prin începutul pandemiei într-o țară străină?

Pentru mine în tot acest timp viața în România a fost uimitoare. În plus, este zbor direct către Valencia, așa că în patru ore pot să ajung acolo…

Dar acum, cu pandemia?

Acum a fost sentimentul că, OK, nu pot fi cu ai mei când vreau, dar vorbesc cu familia mea în fiecare zi. Sigur, este diferit, dar acum România este casa mea.

În contextul pandemiei, te simți în siguranță aici, în România?

E mai sigur decât în Spania oricum. Acum situația este destul de rea în Spania. Din cauza asta sunt și mai multe restricții. Mă simt în siguranță, de exemplu, în școală.

Ce poți să-mi spui despre măsurile referitoare la pandemie luate în Transylvania College? Totul e OK?

Cred că facem tot ce putem, cu distanțarea socială, purtatul măștii, spălatul pe mâini, cu gelul antibacterian, care este peste tot. Absolut peste tot!

De fapt, este o sticlă de gel antibacterian chiar și acum pe masă, în încăperea în care discutăm.

Da!

Ce a funcționat pentru tine? Ce te-a ajutat să faci față începutului pandemiei? Ceva din cadrul procesului de wellbeing prin care Transylvania College a trecut în ultimii ani?

Dificultatea mea a fost când a trebuit să stau în casă tot timpul, pentru că îmi place să ies, să mă plimb, să fac excursii la munte și așa mai departe. Atunci am revenit asupra cercului influenței mele. Ce pot face eu? Ce stă în puterea mea? OK, deci trebuie să stau în casă. Poate că nu pot să merg la sala de sport sau la munte sau să înot, dar pot să fac exerciții aici, în casă. Sau aș vrea să mă duc la cinematograf, dar nu pot. Așa că îmi cumpăr un proiector și îmi improvizez propriul cinematograf acasă. Acest gen de lucruri ajută foarte mult atunci când vrei să te calmezi.

Crezi că s-a schimbat ceva cu tine în ultimii ani, de când ești în România și în Transylvania College?

Cred că gândesc mai mult înainte de a vorbi. Înainte spuneam fix ceea ce simțeam. Poate e greșit, poate nu, dar cu siguranță nu aveam vreun filtru.

Am cunoscut niște părinți care mi-au zis: “Aaa!, urmează să vorbești cu Daniel Hernández? Am auzit că e un profesor grozav! Nu îl cunosc, dar fiica mea sau fiul meu spune că e un profesor minunat!”. Sunt curioasă care crezi că e secretul ca să-i faci pe copii să vină la școală cu bucurie.

Pentru mine, este despre a te bucura de lecție. Dacă mie îmi place lecția, cel mai probabil și ei vor simți la fel. Când am o lecție care pentru mine devine plictisitoare și nu știu cum să o fac să fie mai bună, după aceea acasă încerc să găsesc o modalitate mai bună. De exemplu, predau verbul. Asta poate fi la un moment dat plictisitor, așa că încerc să găsesc o modalitate mai bună de a o face. Citesc, urmăresc o mulțime de videoclipuri și încerc să găsesc alte modalități de a-l preda. Încerc lucruri noi și, dacă ceva nu funcționează, este în regulă. Dacă ceva funcționează, OK, am un caiet în care îmi notez tot ce merge. Știu că vreau să învăț mai multe și chiar învăț multe de la copii. Ideea este să am un echilibru între a mă bucura de lecție și a-i învăța ceea ce vreau. Nu este ușor pentru ei. Îmi amintesc de mine, când eram copil. Mi-a fost foarte greu. Așa că mă gândesc la ceea ce am simțit când eram copil și la ce pot face acum, că sunt profesor, pentru a avea o lecție bună, dar și să mă bucur. Atunci când învățăm suntem ca un foc. Dacă pui lemne, focul crește. Dacă nu pui nimic acolo, focul moare. Pentru copii este același lucru: dacă hrănești acel foc, ei vor mai mult. Cred că asta este ideea.

Te-ai gândit vreodată că profesorul poate fi un fel de oglindă pusă în fața elevului? Adică, de exemplu, dacă profesorul are într-o zi o energie pozitivă, elevul se va simți la fel? Sau nu funcționează așa?

E imposibil să fii fericit tot timpul.

Absolut!

Dar eu îmi iau energia din momentele în care îi văd pe copii că îmi zâmbesc, că mă strigă: “Mister, mister“.

Deci așa funcționează.

Da. Dacă am o zi mai proastă, e posibil ca după oră să mă simt din nou mai rău, dar în timpul lecției pot să fiu pe val, să îmi revin, să mă bucur! Încerc mereu să găsesc cea mai bună combinație. Și încerc și să-mi păstrez energia! De asta vreau, de exemplu, să mănânc sănătos și bine, pentru că dacă consumi mult zahăr poate că ai energie acum, dar mai târziu… Așa că încerc să am o dietă echilibrată. Așa e și cu cafeaua: acum beau cel mult o cafea pe săptămână. Atunci când beau o cafea, am o super-energie. Dar apoi, după un timp, din nou îmi pierd puterile. Deci am zis: gata cu cafeaua! Încerc să găsesc un echilibru în tot ce fac.

Cum ai descrie Transylvania College unui prieten care nu știe nimic despre școală?

Prima expresie care îmi vine în minte este: un loc grozav! Îmi place pentru că aici am avut o experiență minunată cu copiii, dar și datorită libertății pe care o am în ceea ce privește pregătirea orelor. Simt că am libertatea să aleg cum vreau să-mi fac orele și asta pentru mine e ceva uimitor. Pentru că atunci când eram copil aveam un manual, lucram din el și asta era…

Și acum poți face lucrurile să fie un pic mai… amuzante?

Nu știu dacă de amuzament e vorba. Le pot face mai interesante. Putem face tot felul de proiecte sau le pot povesti: “Noi în Spania avem un festival numit La Tomatina, în cadrul căruia avem o bătaie cu roșii”, iar ei sunt uimiți: “Uau, o bătaie cu roșii!“. Încerc cu ei lucruri care nu sunt neapărat amuzate, dar sunt interesante, cred eu.   

Ai vreun mesaj pe care ai vrea să-l trimiți comunității Transylvania College? Sau poate un sfat?

Cred că mai am foarte multe lucruri de învățat și nu mă simt confortabil să dau sfaturi. Poate aș spune doar: “Aveți încredere în profesori”. Asta-i tot. Și da, părinții din comunitatea Transylvania College chiar au încredere în profesori!

Atunci, să continue să aibă încredere!

(Râde) Da, cam asta ar fi ideea!

Să presupunem că ai fi într-un univers paralel, unde nu ai lucra ca profesor. Ce ai fi? Cu ce te-ai ocupa?

Cred că aș fi muzician. Aș cânta la saxofon și aș călători în jurul lumii.

Ce îți place să faci în timpul liber?

Îmi place să merg la munte. Să înot. Îmi place muzica. Natura. Îmi place să fiu împreună cu prietenii mei, să ies la un suc, lucruri de felul acesta.

Ai prieteni aici, în România? Prieteni români?

Da, am. În plus, când unii dintre profesorii de la Transylvania College pleacă din școală poate să fie chiar dureros. Unii dintre ei sunt prietenii mei, așa că mă simt trist dacă pleacă.

Tu te gândești să pleci din școală sau din România?

Nu. Am vorbit și cu prietena mea și ideea este să rămânem. Îmi place acest oraș, Cluj-Napoca. Nu este un oraș mic, dar nu-i nici un oraș mare. Eu oricum am crescut într-un oraș mic, așa că pentru mine Cluj-Napoca este mare. Dar de exemplu Bucureștiul este un oraș nebun. Aici, în Cluj, totul este aproape, poți lua un taxi, poți merge și pe jos… De asemenea, ador această școală. Pentru mine este minunat să lucrez într-un loc, timp de 8 ore, și timpul să treacă așa, într-o secundă! Îmi place să simt că timpul zboară. Aceasta este scânteia mea!

Știi limba română?

(N.R. – De aici începem să purtăm dialogul în limba română)

Dacă vrei, vorbim în română! Poate nu pot să vorbesc despre tot sau nu pot să mă exprim foarte bine. Dar pentru mine ideea mea e că, dacă vreau să rămân aici, am nevoie de limba română. Dacă mă duc la munte cu prietenii și eu sunt singurul care nu știe româna, chiar dacă ei știu engleză, eu nu mă simt bine. Și dacă mă întâlnesc cu familia prietenei mele și bunica ei nu știe engleză… Asta a fost foarte amuzant acum doi ani, de Crăciun, când m-am întâlnit pentru prima dată cu toată familia prietenei mele.

O întâlnire importantă!

Da! Eu am spus la un moment dat: OK, vreau să vorbesc cu bunica despre ceva. Bunica, spune-mi, te rog, cum se fac sarmalele. Jumătate de oră bunica mi-a explicat cum se fac sarmalele, deși eu după trei minute nu am mai înțeles nimic. Acum vorbesc cu ea și vorbesc mult mai bine. Poate că sunt lucruri pe care nu le înțeleg, dar oricum s-a schimbat situația.

Vorbești română foarte bine!

Da, dar asta și pentru că după școală, în fiecare miercuri, mă duc la meditație la limba română. Sigur că aș putea să învăț să vorbesc și așa, după ureche, dar pentru gramatică simt că am nevoie de ajutor. Anul trecut am început meditațiile, cu o doamnă pensionară care e tot de aici din Cluj. A fost profesoară de franceză și română înainte de pensie. Acum facem online, de când cu pandemia. Am acasă un portofoliu întreg cu tot felul de reguli și excepții gramaticale. Simt că mă ajută. În fiecare săptămână învăț ceva nou. Iar prietena mea mereu spune: “Dacă vrei să te căsătorești cu mine, trebuie să înveți limba română bine“. (Râde)

E un motiv important pentru a învăța româna! Mai ai ceva de adăugat?

Da, aș vrea să mai amintesc ceva care îmi place foarte mult la Transylvania College. Educația globală și latura asta internațională. Pe mine faptul că am vizitat mai multe țări m-a ajutat foarte mult să-mi schimb mentalitatea. Nu aș fi același dacă nu aș fi mers în alte țări. Mi se pare o oportunitate pentru elevi. Bine, acum, cu pandemia, e mai dificil, dar e important să ai contact chiar și pe Skype sau Zoom cu oameni din alte țări. Eu nu am avut asta când eram în liceu în Spania și mi se pare grozav că elevii pot să meargă două-trei luni în altă școală, în altă țară, în diverse schimburi de experiență.

CLICK HERE TO READ IN ENGLISH!

¡CLIC AQUÍ PARA LEER LA ENTREVISTA EN ESPAÑOL!

Lavinia Bălulescu

Journalist, Content Creator