fbpx
 

10 Feb Ancuța Tămaș, părinte din comunitatea Transylvania College: „Când am vizitat prima dată școala am simțit că până atunci am hoinărit prin lume, pe un tărâm arid, și în sfârșit m-am întors acasă”

CLICK HERE TO READ IN ENGLISH

Ancuța Tămaș (35 de ani) este o mamă din comunitatea Transylvania College (TC). Ea și soțul ei au ales să se mute din Alba în Cluj pentru ca fiica lor, Iza, să poată merge la grădinița din cadrul Transylvania College (TC). Mai apoi, în urma mai multor workshop-uri și webinarii la care a participat prin intermediul TC și Wellbeing Institute, a luat decizia să își schimbe cariera. În prezent este studentă în anul al II-lea la Psihologie, deși la bază este absolventă de Științe Economice și a lucrat în ultimii zece ani în domeniul proiectelor cu finanțare nerambursabilă. 

Într-un interviu pentru Blogul TC, Ancuța a vorbit despre decizia de mutare dintr-un județ în altul, despre experiența familiei la Transylvania College, dar și despre reconversia profesională și procesul de dezvoltare personală prin care trece. 

Blogul Transylvania College: Știu că dumneavoastră și soțul dumneavoastră ați terminat facultatea în Cluj, dar apoi v-ați stabilit în Alba. Povestiți-mi cum ați ajuns să reveniți în Cluj.

Ancuța Tămaș: Eu și soțul ne gândeam că o să ne mutăm înapoi în Cluj încă de dinainte de a o avea pe Iza, fiica noastră. Când Iza avea trei ani, am început să ne documentăm unde să o înscriem la grădiniță. Odată cu provocările afacerii, aveam noi doi foarte multe discuții vizavi de cât de importantă e educația. Și nu atât din punct de vedere academic, deși și asta e o componentă serioasă, cât și în ceea ce privește leadership-ul, dezvoltarea personală. Eram confruntați cu problematica de a crea echipe pentru afacerile noastre și ne gândeam cum ajung oamenii să-și cultive sau nu gândirea critică, să-și asume responsabilități, să aibă preocupări legate de dezvoltarea personală. Faptul că am devenit părinți a accentuat și mai mult aceste gânduri, ne-am simțit mai responsabili. De când s-a născut Iza am început să citim cărți de parenting, să mergem la tot felul de mici seminarii, conferințe. Cred că așa am găsit-o și pe Domnica Petrovai și Mind Education Health. 

Oricum, legat de momentul identificării grădiniței, am avut o tentativă în Alba Iulia. Ne-am dus direct spre sectorul privat, pentru că ne gândeam că sunt mai mari șanse ca acolo personalul implicat în educație să aibă schimbate paradigmele. Ne doream ca fiica noastră să nu fie etichetată, să nu fie comparată, genul ăsta de practici. Și am fost dezamăgită să observ că, deși în grădinița vizitată în Alba decorul în care învățau copiii era schimbat, jucăriile erau noi și aveau tot felul de activități interesante, din păcate mentalitatea oamenilor era neschimbată. Țin minte prima zi la această grădiniță: fiicei mele îi arăta jucării și mie îmi făceau semn să mă furișez și să plec repede până nu mă vede. Eu știam că lucrul acesta sădește neîncredere în copil și o să fie tot mai vigilentă. Având contrastul între ce citeam și realitatea pe care o trăiam, aproape că tot ce scria în cărți părea utopic. 

În același timp, știam de Transylvania College și aveam un etalon: dacă ceva în privința educației ar fi făcut la cel mai înalt standard, acela ar fi un loc unde să găsești asta. Dar știam la modul generic. Pe fondul dezamăgirii respective, am zis: hai să vedem cum arată maximul care se poate face. Și am programat o întâlnire la TC, un tur al școlii. Am venit cu soțul de la Alba la Cluj, era deja început anul școlar, ne-am întâlnit cu Anca Rusu, ne-a povestit despre programe, principii, ne-am plimbat prin școală și am simțit că până atunci am hoinărit prin lume, pe un tărâm arid, și în sfârșit m-am întors acasă. Am simțit că în sfârșit găsesc oameni care rezonează cu ideile pe care aș fi vrut eu să le regăsesc într-o grădiniță. Dar, cum am spus, era început deja anul școlar, locurile erau ocupate, noi eram oricum în Alba Iulia și nu am fi putut să ne mutăm peste noapte.

Și ce ați decis atunci?

Am cerut să ne înscrie pe o listă de așteptare. Pe Iza nu am mai dus-o la grădiniță și am zis că în anul acela profităm, aranjăm cărțile în așa fel încât de la anul să poată începe acolo. Deși nu era o garanție, dar am mers pe ideea asta… Nici n-am mai luat în calcul alte variante și până la urmă așa au ieșit lucrurile. Am reușit să o înscriem! Dar în acel an în care așteptam și să ne mutăm, și să vedem dacă o putem înscrie pe Iza, fiind deja incluși de școală în comunitatea părinților, primeam pe e-mail tot felul de invitații, ca și ceilalți părinți: aveau loc diverse evenimente, workshop-uri, conferințe sau webinarii. Cred că le-am bifat pe toate, am participat inclusiv la o zi de training dedicată profesorilor și la care au fost primiți câțiva părinți. Am fost extrem de încântată. Mi-am spus: “Uau, aici nu se face doar educație, se face artă în domeniul educației”.

Știu că în prezent treceți printr-o adevărată reconversie profesională. Spuneți-mi mai multe despre asta.

Am început să citesc cărți de parenting, apoi m-am dus spre zona de dezvoltare personală. În același timp, participam la toate evenimentele despre care am amintit anterior. Ce mi s-a părut important: la workshop-urile cu Ruxandra Mercea, Domnica Petrovai sau Ciprian Ghișa totul era experiențial, nu doar în plan teoretic. Era și un impact emoțional. Trăiam transformarea, schimbarea de paradigmă, nu doar o înțelegeam teoretic. Apoi, cu toate momentele de „aha” pe care le trăiam, veneam acasă încărcată cu multe reflecții, încărcată emoțional, ca și când aș fi făcut descoperiri despre mine, despre relația cu Iza. Am avut multe discuții cu soțul în zona asta și eram din ce în ce mai entuziasmată de psihologie. Desigur că urmam și grila de lectură propusă de școală, deja aveam un vocabular tot mai precis și concepte tot mai bine definite, iar discuțiile cu soțul au reprezentat un suport semnificativ în tot parcursul acesta. El punea întrebări mai bune sau mai aproape de ce aveam de scos la suprafață, iar eu am ajuns să dau răspunsuri tot mai curajoase. Simt că generația mea a crescut cu idealul copilului cuminte. Eu am avut o intuiție în liceu, când au loc căutarea și definirea identitară. Dar nu am avut destul curaj, destulă siguranță de sine să zic: da, asta e calea, asta vreau să fac. Am recunoscut-o, dar la momentul respectiv părinții au zis: tu ești cam sensibilă și cu siguranță te vor încărca cazurile, poate ar fi mai bine să-ți alegi ceva de viitor…

Deci cu alte cuvinte vă gândeați să deveniți psiholog.

Da, și chiar mi-am depus dosarul la Facultatea de Psihologie, pentru că nu se dădea examen. Am avut o notă destul de mare, 9.50, și cu toate astea nu am intrat din prima, am fost următoarea sub linie. Sunt convinsă că după reconfirmări aș fi putut intra, dar pentru că a fost influența asta din partea familiei, a prietenilor și pe fondul nesiguranței mele, am făcut o alegere de conveniență: m-am dus la Științe Economice. Mama mea m-a influențat, fiind contabilă și având o satisfacție foarte mare din a profesa. Am făcut facultatea, m-am angajat, am mai urmat și două masterate. Când am ajuns undeva sus pe scară și am privit în jur mi-am dat seama că am bifat toate lucrurile acelea. Victoriile formale aduceau o oarecare satisfacție, așa cum poți să ai o satisfacție din a face un lucru dificil, însă nu era una pe care să o simt personal. Nu era o împlinire personală. 

Am avut o perioadă în care, după ce am devenit mamă, profesional nu am fost atât de angajată în proiecte, deci am avut un oarecare timp să discern, să întorc pe toate părțile. Încurajată și de soțul meu, am început să mă gândesc ce ar însemna să fac schimbarea asta. Dar am avut nevoie de destul de mult timp ca să recunosc că da!, mi-ar plăcea să mă apuc să studiez Psihologia, da!, aș vrea să-mi schimb profesia, nu ar fi târziu! Pentru că sunt anumite limite, cum sunt cele de timp sau de disponibilitate. Mult timp nici nu m-am gândit că aș putea să mai fac alegeri în privința asta. Era ca și când zarurile fuseseră aruncate și nu se mai putea face nimic. Asta e o altă paradigmă pentru care a fost nevoie de multă lectură și multe seminarii ca să ajung la maturitatea la care să zic: până la urmă în viață nu sunt alegeri bune și rele, sunt lecții din care poți să înveți.

Și nu sunt alegeri definitive.

Exact. 

Așadar, în toată această istorie a schimbării de paradigmă personală intervine la un moment dat și rolul școlii Transylvania College.

Da! Prin workshop-urile la care am participat, prin cărțile care mi-au fost recomandate, toate astea au construit cumva punctele de reflecție și schimbarea paradigmelor. Am avut multe conștientizări!

În contextul acesta, ce ați spune cuiva care poate că ar fi interesat să meargă la niște cursuri similare? De exemplu, la cursurile puse la dispoziție pe platforma Sinergie.ro?

Orice ajută, o carte, o recomandare, să te informezi din orice punct de vedere. Ce aduce în plus participarea la un atelier de genul acesta? Componenta asta experiențială, în care tu ești parte din ceva care atunci se creează. Cunoștințele teoretice sunt potențate de încărcătura emoțională pe care o trăiești. E o componentă efervescentă, care rămâne cu tine și după ce poate că informația teoretică se risipește sau nu e atât de evidentă, atât de conștient menținută în minte. Tot cumulul vieții psihice, care include și cunoștințe noi, însoțite de trăirea subiectivă și emoțională, face ca experiențele astea să rămână și să producă acele schimbări de mentalitate. Altfel, citind sau discutând, trecem în revistă și poate rezonăm cu anumite idei, dar când e să revenim la anumite situații concrete, în care poate că e și presiune socială sau un anumit stres al momentului, revenim la reacțiile automate foarte rapid și uneori fără să conștientizăm. 

Și la scheme.

Exact.

Punctual, în pandemie, mai ales la început, ce anume v-a ajutat din tot ce ați aflat din toate webinariile organizate de Wellbeing Institute și Transylvania College?

Condițiile de izolare clar favorizează anxietatea. Pe mine m-a ajutat ideea aceasta: cât de important e exercițiul de a fi prezent! Asta însemnând că moment de moment e o încercare de a-ți conștientiza gândurile, mai ales cele repetitive, de a-ți identifica stările, senzațiile din corp, deci de a ști unde te afli tu ca emoție, pentru a face limitarea în relația cu ceilalți. De a face delimitarea între starea mea, cu ceea ce vin eu, și starea celuilalt, ce aduce el în relația noastră, încât să nu ducem o energie negativă, care clar e contagioasă. Și apoi vine și pasul al doilea, în care încerci să recalibrezi. Dacă simt că sunt tensionată, mă întorc la mine și nu merg cu asta în interacțiunea cu Iza. Încerc să mă gândesc cum aș putea, poate prin exerciții de respirație, poate printr-o muzică liniștitoare, printr-o activitate mai relaxantă, să reduc din anumite stări. 

Cum vedeți școala și comunitatea TC după acești ani? Vi s-a schimbat percepția în vreun fel?

Concluzia e că admir tot mai mult munca și procesele care au loc în școală. La început am fost extrem de entuziasmată și am bifat toate evenimentele, toate posibilitățile de a mă integra, de a învăța, dar cu trecerea timpului am și mai multe ancore pe care îmi bazez încrederea și admirația. Despre puține organizații aș putea să spun că le investesc cu aceeași încredere și admirație, cu atât mai mult având în vedere contextul pandemiei pe care o traversăm acum. Nu sunt doar principii sau valori la care ne place să credem că am adera. În practică am observat că în Transylvania College e o capacitate mare de adaptare, de progres, de îmbunătățire. Chiar discutam cu o altă mămică zilele trecute că am fost foarte încântate de cum s-a făcut transferul școlii în mediul online în prima fază și mi se părea că s-a făcut ceva extraordinar, ca metode, ca instrumente, ca sprijin. Ulterior, după vacanță, am văzut o îmbunătățire pe care chiar n-o anticipasem. Probabil și copiii au crescut, dar plierea aceasta pe nevoile, pe progresul lor, preocuparea constantă de a îmbunătăți, chiar și când lucrurile merg excelent să cauți să faci un pic mai bine, toate astea creează încredere sau susțin încrederea. În aceeași măsură, pe termen scurt, mi se pare că eu câștig poate cât câștigă și Iza. Sunt convinsă că ea pe termen lung e cea mai câștigată. Oricum, faptul că fiica noastră merge la Transylvania College e cel mai bun sprijin pe care noi, părinții ei, i l-am putea da!

CLICK HERE TO READ IN ENGLISH

Lavinia Balulescu

Lavinia Bălulescu

Journalist, Content Creator

Lavinia Balulescu
Lavinia Bălulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Content Creator

No Comments

Post A Comment