22 May Simona Pintea: „În cazul nostru, cred că distanțarea socială ne-a apropiat”
Simona Pintea, diriginte la clasa a VII-a / Year 8 și profesoară de limba și literatura română la Transylvania College, a vorbit despre provocările pandemiei și despre ce a ajutat-o pe ea să fie bine.
„Privind în urmă, cred că această perioadă a fost pentru mine una «de grație», cu experiențe diverse pentru fiecare rol pe care îl am: mamă, profesor, soție, fiică și soră. M-am aflat, încă o dată, în fața necunoscutului, pe care am încercat să-l controlez gândindu-mă, în primul rând, că nu sunt singură. Familia și toți cei dragi mi-au dat aripi să zbor, iar iubiții mei elevi, alături de colegii profesori, mi-au luminat calea.
Nu mi-am închipuit vreodată faptul că lecțiile de limba și literatura română pot să se desfășoare fără sală de clasă și elevi în jurul meu, fără tablă, marker, bancă, scaun, pix, catedră, catalog sau că educația poate fi mijlocită de un ecran. Acum știu! Datorită platformei și a mijloacelor puse la dispoziție de școala noastră, am putut trece, de pe o zi pe alta, din clasă în online, fapt care a micșorat distanța fizică și a menținut-o pe cea sentimentală: nu ne-am simțit «rupți» unii de alții, ci mai uniți, mai empatici, solidari, n-am fost dezorientați, ci sprijiniți și ghidați. În cazul nostru, cred că distanțarea socială ne-a apropiat pe toți cei din comunitate, pentru că am rămas conectați având la îndemână resursele și suportul pentru a ne continua drumul dezvoltării și al progresului. Să ai, chiar de la început, o asemenea șansă, ca profesor sau ca elev, în timp ce alții încă o caută după atâta timp, nu poate decât să te umple de recunoștință și gratitudine.
Am avut parte de o călătorie în interiorul meu, tapetată cu iubire, fericire și împlinire sufletească în familie, conștientizând că ne-am câștigat pe noi prin faptul că am petrecut mai mult timp de calitate ÎMPREUNĂ, ne-am împărtășit sentimentele, ne-am învățat unul pe altul, ne-am cunoscut limitele, punctele forte sau cele slabe, am fost creativi. Ce frumos trăim totuși … experimentând!
Mi-am adus aminte apoi cuvintele: «Atâta pot să-ți spun, nu va fi ușor», cu care mă îmbărbăta cineva cu zâmbetul pe buze, în urmă cu câțiva ani. Ambițioasă din fire, am acceptat atunci provocarea de a face o schimbare majoră în viața mea și a familiei mele. Primul pas era deja înfăptuit, luasem o decizie foarte importantă pentru noi. A urmat un lung proces de formare și transformare, de răsfoire repetată a experiențelor anterioare, de schimbare a paradigmelor, de redefiniri și de identificare a unor noi metode, de adaptare. Cred că aceste exeriențe, de curând trăite, au avut pentru mine un rol important în traversarea perioadei de pandemie.
Care au fost momentele dificile?
În primul rând, a fost preocuparea de a o îngriji și proteja cât mai bine pe fiica noastră. Aceasta a implicat atenția sporită din partea tuturor membrilor familiei, dar mai ales de a rămâne sănătoși. A urmat apoi gestionarea timpului pentru diversele activități zilnice în care eram implicați toți: trezitul în fiecare dimineață, gătitul, pregătirea lecțiilor, exersarea tonului folosit în discuțiile cu elevii, corectarea rezolvărilor trimise de aceștia, oferirea de feedback, momentele cu familia, susținerea emoțională și asigurarea celor necesare părinților, schimbul de rețete, păreri cu sora mea, convorbirile și dezbaterile cu frații mei, atenția acordată mie, fiecăruia în parte și multe altele.
Au fost dificile clipele în care ne-am dat seama că nu am trăit așa ceva, nu știam la ce să ne așteptăm, ce înseamnă de fapt școala online sau că examenul național stă sub semnul incertitudinii.
De ce a fost diferit modul în care am reacționat față de alte momente din viața mea?
Am reacționat diferit pentru că nu am mai stat atât de mult timp în casă, toți trei având obligația continuării responsabilităților de serviciu, de școală sau casnice și nici nu mai desfășurasem ore online. Nu-i bai! Suntem pregătiți, mi-am zis, având inima cât un purice.
O situație cu totul nouă, nemaiîntâlnită, a impus reacții diferite la care nu ne-am așteptat și nu am meditat, nici personal și nici familial, până când am fost puși în fața faptului împlinit. S-a impus un mod diferit de abordare a situației. Am ținut cont de propuneri, am meditat și, cu încredere, implicare deplină, am început să ne organizăm munca fizică și sufletească: să vorbim mai des, să facem lucruri împreună (mâncare, curățenie, jocuri, sport etc), să ne împărtășim trăirile, să ne exprimăm sentimentele, să ne analizăm noile reacții, să spunem ce dorim, să fim atenți la nevoile celuilalt, să râdem mai mult, să ne facem mici surprize, să ne observăm reciproc, să dansăm, să plângem și să ne plângem, iar lista poate continua.
Și așa, tiptil, s-a strecurat în casa noastră o normalitate de care aveam nevoie, ca familie, mai ales într-o astfel de perioadă. Constat acum că ne-am deschis nu numai mintea, ci și sufletul, întreaga ființă, îndrăznind să conducem împreună un proces al cunoașterii de sine. Astfel, ne-am câștigat pe noi, am răsfoit o nouă viziune înarmându-ne cu o putere ce ne-a determinat să abandonăm «ochelarii» paradigmelor învechite și să îmbrățișăm starea de bine, sănătoasă, atât a propriei ființe, cât și a timpului de calitate petrecut în sânul familiei.
Statutul de profesor pulsa o altă teamă: Cum mă voi descurca, dacă nu sunt acolo, în mijlocul acțiunii, printre elevi? Cum să zâmbesc dacă nu văd veselia, zâmbetele lor, voia bună, interesul lor pentru învățare? Hrana mea sufletească se afla în spatele unui ecran, care nu-mi oferea siguranța observării atente a stării copiilor și a nevoilor acestora. Am resimțit neputința unei dăscălițe fără țintă, îndepărtată de procesul instructiv-educativ pe care trebuia să-l îndeplinesc. Îmi era teamă de pierderea legăturii sufletești, a relației pe care am clădit-o pas cu pas, de faptul că elevii au nevoie de mine și eu nu-i pot ajuta, nu le pot sta alături. Dar, odată cu desfășurarea întâlnirilor noastre zilnice din cadrul orelor de limba și literatura română și cele cu dirigintele, s-a produs «inversiunea»: cuvântul «departe» a devenit «aproape», «mi-e dor» a devenit «sunt aici pentru voi», iar oboseala acumulată de ambele părți s-a transformat în forță și imbold pentru a ne educa în continuare.
Ce m-a ajutat în această perioadă?
În toată ambuscada de întrebări retorice ce-mi invada mintea și sufletul (Ce-i de făcut? De ce acum? Ce încercare mai e și asta? Cum mă voi descurca?), am conștientizat că nu eram singură, ci ÎMPREUNĂ.
În primul rând, liniștea mi-a venit din faptul că mi-am văzut fiica, elevă în clasa a VIII-a, însuflețindu-și propriul program (care stă și acum lipit pe oglindă), organizându-și timpul după diverse activități necesare minții și trupului, ghidată fiind de colegii mei. Am realizat, atunci, faptul că se adaptase repede noii provocări, identificând, singură și repede, soluții viabile pentru o gândire pozitivă și sănătoasă. Văzând cum își alege și aplică metodele de lucru, nu era cazul să intervenim, progresul era în bună desfășurare. Conectarea noastră, ca profesori, dădea roade și transmitea copiilor echilibru, susținere, ghidare, încredere în forțele proprii, pentru a le întări mesajul că nu sunt singuri și că cineva este întotdeauna acolo pentru ei.
În al doilea rând, meditând, cam de trei ani încoace, la fiecare moment care m-a provocat într-un fel sau altul să mă cunosc mai bine, am surprins în mine transformarea, care s-a dovedita fi un câștig. Mi-am reactivat curajul să-mi stabilesc un crez: că pot schimba eu paradigma dezorientării din această perioadă prin a reacționa altfel asupra mea, asupra familiei și a celor dragi, dar, mai ales, că îi pot susține, ajuta pe alții prin cârmuirea propriei mele persoane. Am reacționat ghidată de tot ceea ce am aflat, dezbătut, văzut, citit, învățat și experimentat în această comunitatea a noastră. Nevoile identificate căutau soluții, iar eu am găsit mijlocul sau persoane potrivite care să mă ajute să le pun în aplicare.
Un impuls important l-am primit chiar de la elevii mei. În prima oră online, cu douăzeci de suflețele îndreptate asupra mea, conectate și pregătite să-mi înghită fiecare cuvânt rostit, un glas cristalin de copil a făcut click-ul: «Miss, poate ar trebui să începem, ca de obicei, cu un starter, un titlu și un obiectiv!» Atunci, am realizat că rutina creată alături de copii, mă ghidează prin acest labirint cognitiv al creativității și prin care trebuia să-mi croiesc un drum online spre inima și mintea lor. Esențial și vital pentru un perfecționist este să știe de unde să înceapă și, mai exact, ce vrea să facă pentru el, dar mai ales pentru cei cărora le ghidează pașii zi de zi.
Trebuie să recunosc că distanțarea de copii mi-a adus la început o întristare profundă. Dintr-o dată nu mai puteam să ne desfășurăm rutina noastră: salutul de la intrarea în clasă cu multe, multe îmbrățișări calde și sincere care îmi dădeau aripi, scrisul cu culori la tablă, schimbarea rolurilor elev-profesor în anumite momente ale lecției, prezentarea proiectelor de lectură într-o manieră creativă etc. Astăzi, privind în urmă, îmi dau seama că ne-am creat alte rutine online, că desfășurăm fiecare lecție într-un mod inedit pentru că nu putem prevedea, în totalitate, cum vor decurge lucrurile, însă o facem cu încredere. Consider că toate acestea evidențiază faptul de a ne fi adaptat foarte bine tehnicii și conviețuirii într-un mediu interesant.
Așadar, gestionarea timpului, a propriilor reacții, răbdarea, ajutorul reciproc, încrederea în noi, creativitatea, empatia, iubirea necondiționată și curajul au fost ingredientele care au dat gust și culoare acestei perioade, trăirilor și activității noastre.
Ce a făcut diferența pentru mine?
Ceea ce am descoperit în mine a constituit o adevărată provocare, dar m-a ajutat dorința și curajul de a păși în și spre mine, de a lucra cu atitudinea, reacțiile, sentimentele mele, astfel încât să mă simt bine cu mine și să le ofer, celor din jurul meu, cea mai bună variantă a mea.
Practica gândirii pozitive și tehnica stării de bine au constituit inspirație pentru un trai îngrijit, nu numai fizic, ci și sufletesc. Iar una peste alta, am realizat că realitatea poate fi extrem de poetică, iar poezia – expresia propriei deveniri.
«Ce-am fost cândva, azi nu mai sunt…
Dar ce sunt azi, îmi pare rău
Că n-am putut să fiu mereu.»
(Ion Minulescu)”
No Comments