fbpx
 

20 May Lavinia Bălulescu: „Tata mi-a spus: «Cum să fii supărată că plouă? E o zi a vieții tale! Cine știe câte zile cu ploaie vei mai avea?»”

PLEASE, READ THE INTERVIEW IN ENGLISH HERE!

Lavinia Bălulescu este Content Manager la Transylvania College și lucrează aici din septembrie 2019, de când s-a și mutat din București în Cluj-Napoca. Înainte de Transylvania College, a lucrat timp de 11 ani ca jurnalistă la „Adevărul”. Lavinia este scriitoare. 

Anca Rusu: Lavinia, lucrăm împreună din septembrie 2019 și am realizat că, deși părinții și prietenii școlii primesc vești de la tine săptămânal prin newsletter și zilnic pe rețelele de socializare, nu te-am prezentat comunității noastre. Și îmi doresc foarte mult să te cunoască! Așa că, de data aceasta, îți voi lua eu un interviu. Ai mai fost în această postură?

Lavinia Bălulescu: Da, am mai fost intervievată, dar din postura de scriitoare. 🙂

Cum ai ajuns la Cluj și de ce Transylvania College? 

Pentru a explica felul în care am ajuns la Cluj, ar trebui să precizez că înainte de asta au fost, în ordine, Drobeta-Turnu Severin, Timișoara și București. Ce pot spune? Sunt un om care se mută des. 🙂 În București, cea mai recentă “oprire” înainte de Cluj, am locuit pentru șapte ani. Am plecat din București în aprilie 2019, adică fix acum un an, iar în Cluj-Napoca am ajuns în august 2019. Motivul pentru care am ales Clujul e unul personal, fără legătură cu faima de „Silicon Valley”. Iar la Transylvania College am ajuns oarecum întâmplător. Când am început să sondez piața locurilor de muncă din Cluj, am ținut legătura cu mai multe persoane care lucrau în domeniul HR. Una dintre ele m-a căutat într-o zi și mi-a zis că are ceva care crede că mi s-ar potrivi. Îmi amintesc că am fost încântată când am auzit că ar fi vorba despre Transylvania College. Nu știam enorm de multe despre școală, dar în profesia mea de jurnalist mă întâlnisem de mai multe ori cu acest nume și impresia fusese una extrem de plăcută!

Titulatura ta este „Content Manager”. Eu aș zice Content Guru / Master / Fairy, you name it :). Ce presupune asta?

Păi eu am venit la Transylvania College cu gândul că voi ajuta la scrierea poveștilor școlii. Nu știu dacă reușesc, dar la mine-n cap asta se întâmplă. Punctual, mă ocup de partea de social media (aici intră atât creare de conținut, cât și promovare de evenimente), comunicate de presă, scriu diverse interviuri și articole pe care mai apoi le postez pe blogul școlii, particip la scrierea mailurilor săptămânale trimise părinților și la alte mailuri pentru comunitatea TC, iau parte la realizarea campaniilor de promovare a școlii, sunt implicată și în alte proiecte conexe, apoi sunt prezentă (sau eram prezentă) la cât de multe evenimente pot – evenimente din cadrul TC, acolo unde fotografiez, scriu, postez. Am ajuns iar la postat în social media, deci cam aici se încheie cercul. Poate mai sunt și alte lucruri, dar nu-mi vin mie în minte acum. 

Cum a fost trecerea de la munca în redacție la un cu totul alt mediu, scriind despre ceea ce se întâmplă într-o școală?

Înainte de Transylvania College, am lucrat la Adevărul pentru 11 ani, dintre care ultimii 7 în redacția din București. Acolo am fost de toate, de la reporter, la editorialist și editor coordonator al secției Corespondenți (alături de colegul meu, Cezar Pădurariu). 

După ce am plecat de la Adevărul și din București, am locuit cu părinții mei, în Drobeta-Turnu Severin, din aprilie până-n august 2019, perioadă în care am dat examenul pentru permisul de conducere (și l-am și trecut). Trecerea de la viața de redacție la orice altceva a fost foarte grea. În primul rând, pentru că am plecat din mijlocul unor oameni pe care îi îndrăgeam. Apoi, pentru că am plecat dintr-un job care-mi plăcea și în care simțeam că sunt foarte stăpână pe tot ce fac. Doar că uneori e nevoie să pleci. Nu vreau să sune a filozofie ieftină. A fost un moment, o nevoie de o schimbare, o nevoie de o pauză, iar mutarea a fost pentru mine mai degrabă demisia dintr-un stil de viață. Poate că într-o zi o să mă-ntorc la ce-am avut în București. Sau poate o să plec în Viena sau în Berlin, două orașe care-mi plac de mor. Poate rămân în Cluj, poate mă mut în Turnu Severin. Ai mei stau la casă, au și pisici și e un loc grozav în care să fii acum, în perioada asta. Cine știe? Sau poate că ne rezolvă pandemia asta toate dilemele.

Oricum, prin ce am povestit mai devreme am vrut de fapt să explic că nu a fost simplă trecerea. Am ajuns la Transylvania College, într-un loc foarte diferit, și cred că la început m-am simțit din alt film. De ce? Poate pentru că de multă vreme nu mă mai întrebase nimeni dacă sunt bine cu mine. A fost un pic inconfortabil. Ca să explic celor care nu înțeleg la ce mă refer: Transylvania College trece de câțiva ani printr-un proces de implementare a noțiunii de wellbeing, iar eu nu mă mai întâlnisem cu așa ceva până acum. M-am întâlnit cu multe în profesia de jurnalist, dar mai rar cu treaba asta, cu dorința, ce spun eu?, cu nevoia celuilalt ca eu să fiu bine. Eram deci un pic reticentă, dar apoi m-am relaxat, am încercat să ascult mai mult, să înțeleg mai mult. Și am devenit mai atentă la lucrurile din jur și la oamenii din viața mea pentru care sunt recunoscătoare. 

În puținele luni de când sunt la Transylvania College, am cunoscut oameni senzaționali, pe care-i apreciez pentru dorința lor de a schimba paradigme, pentru energia lor molipsitoare și pentru eforturile pe care le fac în această perioadă complicată, în care școala s-a mutat în mediul online. Eu îi văd ca pe acești noi colegi ai mei ca pe niște ființe care reușesc să umple cu bunătate golurile dintre oameni. Apoi, un fapt aparent banal: deși nu ne cunoaștem mai deloc de fapt, unii colegi de la Transylvania continuă să mă caute și acum, când lucrăm de acasă, doar ca să mă întrebe ce mai fac. Cum e asta? Îți scrie cineva care vrea să afle dacă ești bine. Nu vrea să-ți ceară nimic altceva, nu are o treabă legată de serviciu. Mi se pare uriaș. 

Legat strict de trecerea de la un tip de muncă la altul, diferențele sunt, desigur, foarte mari, dar îmi place să cred că-s un om adaptabil. Sper. 

Știu că în continuare scrii pentru „Adevărul”, ai deja publicate mai multe cărți, un roman, două cărți de poezie și un volum de publicistică. Spune-mi când ți-ai descoperit pasiunea pentru scris.

Legat de presă, e adevărat, în continuare colaborez cu mai multe publicații. În mare parte fac interviuri din zona culturală. Simt că e foarte important pentru mine să nu mă opresc din scris. Mai scriu uneori și pe blogul meu, Ferma de gânduri. De asemenea, am publicat până acum trei volume de poezie, un roman, un volum de publicistică și o biografie romanțată: „Mov” (poeme, Prier, 2004), „Lavinucea (poeme, ediţia I, Cartea Românească, 2007; ediţia a II-a, Casa de Pariuri Literare, 2017), „Zmeii sînt de treabă” (carte de poezii scrisă împreună cu tatăl meu, Constantin Bălulescu, Editura Paralela 45, 2018), „La mine-n cap” (roman, Editura Cartea Românească, 2013), „Terasa Fericirii” (publicistică, Editura Polirom, 2018) și „Steinhardt. Bughi mambo rag”(biografie romanțată, Editura Polirom, 2020). Mi-am descoperit pasiunea pentru scris în copilărie, în școala primară. Am fost inspirată și de faptul că în acea perioadă am aflat că tatăl meu, Constantin Bălulescu, a scris și scrie și el. 

Cum îți vine inspirația? Pentru textele tale, dar și pentru ceea ce scrii pentru școală.

Probabil așa cum ne vine tuturor. Sunt lucruri pe care le văd, le aud și care rămân cu mine. Se ascund undeva, în spatele capului, într-o cutie. Stau acolo cuminți, luni de zile, poate ani, apoi auzi un ciocănit care te sâcâie și te sâcâie! Dacă ești îndeajuns de norocos, o să te prinzi că e ceva acolo, în cutie, care vrea să fie afară. Legat de ce scriu pentru școală, e ceva similar. Îmi plac poveștile și îmi plac oamenii. Caut mereu personaje. Mă trezesc de multe ori spunându-mi: „Ha!, am cunoscut așa un om… Un adevărat personaj!” Dar de fapt toți suntem personaje în mintea altor oameni, nu?

Ți-a adus aminte Transylvania College de experiența ta din școală?

Norocul meu a fost că în școală am avut parte de niște profesori grozavi, mai mult decât profesori. Niște oameni cu care am păstrat legătura până în ziua de azi, care m-au învățat nu doar carte, ci și să fiu om. Dar știu că sistemul educațional din România nu înseamnă doar ce am trăit eu. Am fost entuziasmată să văd la Transylvania College cum poți să deschizi viitorul unui copil cu vorbe bune, cu principii atât de ușor de pus în practică și la îndemână, cu blândețe, cu răbdare, căldură și mai ales cu punerea în practică a ideii simple că dacă adulții sunt bine, și copiii sunt bine. 

Când mă gândesc la scriitori, mi-i imaginez mereu în izolare, scriind de zor, în liniște deplină, într-un confort creat special pentru asta. Aș zice că această pandemie creează un mediu propice pentru așa ceva. Care a fost experiența ta, de când am fost nevoiți să ne izolăm acasă?

Sigur, ai nevoie de liniște să scrii, dar dacă liniștea asta durează prea mult, cred că devine o problemă. 🙂 Adevărul e că la începutul pandemiei încă scriam: după-masa, după ce terminam treaba pentru TC, lucram la o carte și aveam un deadline pe care mă străduiam să îl respect. În același timp, încercam să fac față anxietății, așa că ușor nu a fost. Dar am reușit și pentru mine asta-i tot ce contează la acest capitol. În rest, perioada asta a fost și este ca pentru orice alt om: claustrant și nesfârșit. Am așteptat și eu să vină 15 mai, iar weekendul trecut am plecat pentru două săptămâni la părinții mei, la curte, în Turnu Severin, pentru că stau în casă de vreo 70 de zile, timp în care am ieșit de șase ori, și nu-i prea bine.  

Ai terminat recent de scris nouă carte. Ne spui despre ea și unde să o găsim? Eu chiar căutam ceva nou de citit zilele acestea!

Da, cartea se numește „Steinhardt. Bughi mambo rag” și face parte din colecția „Biografii romanțate”, a Editurii Polirom. Se poate găsi pe site-ul editurii și în librării. A fost o muncă mărișoară de documentare și am avut momente în care nu mai credeam că ajung cu ea la capăt, dar am reușit. Așa cum îi spune și numele, e o carte despre Nicolae Steinhardt, faimosul scriitor și critic literar evreu care a scris „Jurnalul fericirii”, după ce a trecut prin infernul închisorilor comuniste. Steinhardt s-a botezat ortodox pe ascuns în închisoare, cu apă viermănoasă și cu duh, cum chiar el a povestit, iar ani mai târziu s-a călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureș. Povestea acestui om e uluitoare și de fapt cartea mea e nimic mai mult decât o umilă invitație la citirea sau recitirea cărții lui, „Jurnalul fericirii”, din care cred că avem cu toții câte ceva de înțeles și de învățat.

Ce face Lavinia Bălulescu atunci când nu scrie?

Citește, gătește, se joacă cu pisici, se implică în 5.000 de proiecte, se plimbă… Sigur, în ultima vreme nu prea s-a mai plimbat… Mai nou, a cultivat maia și face pâine. 🙂 Pe maia o cheamă Porcupina, iar aici puteți citi jurnalul ei. 

Care a fost pentru tine cea mai mare provocare din această perioadă și ce te ajută să gestionezi momentele în care ți-e greu?

Anxietatea a fost și este o provocare uriașă. M-am luptat niște ani în studenție cu atacurile de panică și m-am temut că vor reveni. Sigur, anxietatea mea din prezent seamănă cu anxietățile tuturor oamenilor din lume: e legată de pandemie, de distanța față de familie, de planurile pe care mi le-am făcut și care acum sunt praf, de viitorul incert și așa mai departe. Ca să-ți răspund până la capăt, nu știu exact ce m-a ajutat, dar îți spun, fără vreo dorință de a face pe deșteapta, că am încercat să pun în aplicare o chestie despre care am tot auzit vorbindu-se la Transylvania College. O știm cu toții, probabil, doar că nu ne gândim prea des la asta. Și anume: cum de ajung eu mereu să mă îngrijorez de lucruri care nu depind de mine, care nu stau în puterea mea? De ce-mi fac asta? De ce nu, mai bine, încerc să-mi păstrez îngrijorările pentru lucrurile care țin de sfera influenței mele? Ce pot eu să fac? Și așa, încet-încet, am început să fiu mai bine. M-a ajutat enorm, desigur, și să am o activitate. Am muncit mult în perioada asta, de dimineața până noaptea, atât pentru jobul de la TC, pe care în timpul carantinei l-am făcut de acasă, cât și pentru carte, pentru colaborările din diverse publicații și pentru alte proiecte personale. Sunt ordonată cu ce am de făcut, îmi fac liste și mă țin de ele. Zi de zi îmi încep munca la prima oră și de multe ori termin după ce se face întuneric. Uneori mai fac o pauză de o jumătate de oră ca să fac puțin sport. Apoi, iar mă apuc de altceva. Ajută să-ți iei mintea de la lucruri. E un proces. Azi e bine, iar mâine voi vedea ce va fi. 

O categorie foarte afectată de schimbările masive, care au venit ca un tăvălug în viața lor, sunt elevii din ultimul an de liceu, viitorii absolvenți. E multă incertitudine acum, unii dintre ei urmează să plece înspre diferite colțuri ale lumii și nu sunt siguri când și cum se va întâmpla asta, dacă vor fi în siguranță și dacă vor putea merge înainte cu planurile lor. Știu că și tu ai schimbat câteva orașe, ai plecat de acasă, apoi ai lucrat mulți ani în presă și ai fost expusă la o multitudine de povești și experiențe inedite. Ce gânduri ai pentru ei?

Aș vrea să am ceva original să le transmit, dar la capitolul ăsta am doar clișee. Sigur le-au mai auzit, iar eu vin doar să le spun că sunt adevărate. În primul rând, nimic nu se obține fără muncă (ohooo, cum sună, parcă m-am cocoțat pe un piedestal ca să spun asta. Dar așa e, pe bune că-i așa!). Pe mine munca mă bucură. Încurcăturile mă bucură. M-ar enerva să primesc ceva pe tavă și nici nu mi s-a întâmplat până acum. Îmi place când muncesc foarte mult și apoi în sfârșit primesc ceea ce merit. Pe ei îi așteaptă ceva care deocamdată pare probabil complicat, neclar, nesigur. Dar cu pași mici, cu credință, bunătate, cu răbdare și cu multă muncă vor ajunge acolo. N-o să le zic că „va fi bine”, cred că nimeni nu mai poate zice nimănui ce va fi bine și ce va fi rău. O să le mai povestesc doar ce mi-a spus taică-miu într-o zi ploioasă în studenție. Vorbeam la telefon, eu eram în Timișoara, el – în Severin și în ambele orașe ploua. Eu mă plângeam că e o vreme oribilă, că nu pot ieși, că m-am săturat de atâta ploaie, că abia aștept să vină zile mai senine. Iar el mi-a zis: „Cum să fii supărată că plouă? E o zi a vieții tale! Cum să îți dorești să se sfârșească mai repede? Eu nu mă gândesc așa. Eu îmi spun: «Ce frumos e afară! Plouă! E o zi a vieții mele și mă bucur de ea! Cine știe câte zile cu ploaie voi mai avea?»”.

Acest interviu a fost realizat de Anca Rusu, director de înscrieri la Transylvania College (Cluj-Napoca).

PLEASE, READ IN ENGLISH HERE!

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

2 Comments
  • Adrian
    Posted at 15:51h, 24 May Reply

    Thanx Anca for taking the interview & thank you Lavinia for sharing! Indeed, I can relate as my wife & I never thought we’d end up in Cluj Napoca yet, the people have a charm, the city is great and our kids love Transylvania College and everything about it so…
    Well…. good luck to you, Lavinia in figuring out your path in this pilgrimage through life.
    Adrian

    • Lavinia Balulescu
      Lavinia Balulescu
      Posted at 06:42h, 25 May Reply

      Thank you so much!

Post A Comment