15 May Beatrice Boghian: “Văzând zâmbetele copiilor, privirile curioase, iar uneori chiar și lacrimile, mi-am amintit că tot ce facem este pentru ei!”
Beatrice Boghian, Lower Primary Teacher la Transylvania College, a povestit cum s-a adaptat ea școlii în mediul online, care au fost provocările, atât la nivel profesional, cât și pe plan personal, și cum le-a făcut față.
“Îmi aduc aminte atât de clar de momentul de dinainte de afla că e posibil ca școlile să fie închise. Vorbeam între noi, spunând că acest lucru nu se poate întâmpla sau poate se va întâmpla, dar doar pentru vreo două săptămâni și așa mai departe.
Mi-a rămas întipărit în minte momentul în care Peter ne-a spus că azi trebuie să ne luăm cu noi acasă tot: laptopuri, tablete, încărcătoare, cărți, pentru că cel mai probabil va trebui să pregătim și să predăm lecțiile online, nu se știe pentru cât timp. Am luat cu mine ce am considerat că mă va ajuta și m-am întors acasă încruntată, gândindu-mă că nu poate fi așa. Mai mult ca sigur va fi doar pentru vreo două săptămâni!
La început a fost foarte greu, pentru că nu știam cum să înregistrăm clipuri, cât de lungi ar trebui să fie, cum să facem totul ușor de urmărit pentru părinți și copii. Pe lângă toate schimbările de la lucru, a mai venit și o veste de la familia mea: orașul în care locuiesc ai mei urma să fie pus în carantină totală, din cauza numărului foarte mare de doctori și de alți oameni infectați. Mă temeam mai ales pentru bunica, diagnosticată cu cancer în stadiu terminal cu câteva săptămâni înainte de începerea pandemiei. Mă temeam că va trebui să meargă la spital și că ea și apoi părinții mei vor lua virusul. Mă temeam că nu voi mai reuși să o îmbrățișez, că nu mă va vedea măritându-mă în biserică și mă temeam că părinții mei vor fi copleșiți de toate astea.
Am împărtășit câteva dintre grijile mele cu unii colegi și i-am simțit acolo pentru mine. M-au ajutat atât de mult, inclusiv împărtășindu-mi idei despre cum să-mi îmbunătățesc predarea online! Echipa de conducere a școlii ne-a recunoscut eforturile și a înțeles că acesta este un moment în care să fim împreună, copii, părinți, profesori, să fim grijulii, să ne pese, să ne sprijinim unii pe alții și să facem tot ce putem mai bine în această perioadă incertă!
După câteva săptămâni de predare online, am început să primim mesaje de la părinți, iar pe unii i-am simțit dezamăgiți, copleșiți, obosiți. Acesta a fost momentul în care anxietatea mea a crescut enorm și, de fiecare dată când un părinte îmi scria, mă așteptam să fie ceva de rău… chiar dacă nu era așa. Am crescut cu toții din experiența asta, iar feedback-ul, pozitiv sau constructiv, a fost menit să ne ajute pe toți. Unii părinți îmi spuneau că învățarea, menținerea copiilor concentrați, este foarte dificilă și că apreciază mult mai mult profesorii acum. Am avut nevoie de încă vreo câteva săptămâni să înțeleg că orice feedback este un feedback bun, deoarece între timp partenerul meu și-a pierdut slujba și a fost greu să mă gândesc la altceva decât la modul în care ne vom descurca pe mai departe. Asta pentru că până atunci ne bazasem și pe salariul lui pentru a plăti chiria și o parte din costurile de zi cu zi.
Ce m-a ținut pe linia de plutire în toată această nebunie care se întâmpla nu doar în toată lumea, ci și la mine-n cap? Întâlnirile video online cu copiii. Propoziția <<Mi-e dor de Miss>> începuse să apară tot mai des în ceea ce scriau. Văzându-le zâmbete, privirile curioase, iar uneori chiar și lacrimile, mi-am amintit din nou că merită! Că tot ce facem este pentru ei, pentru copii. Pentru ei încercăm să fim cele mai bune variante ale noastre și trebuie să fim acolo pentru ei. Să fim sprijinul lor, să fim puterea lor.
Bunica mea este încă în viață. Este din ce în ce mai slăbită și, chiar dacă nu am reușit să o îmbrățișez anul ăsta, chiar dacă probabil nu va fi prezentă fizic la nunta mea (amânată între timp, din cauza pandemiei), ne vedem des în convorbiri video. Vorbim deci, zâmbim, râdem de tata, care s-a trezit că trebuie să îi îngrijească grădina, ceva ce el nu a mai făcut până acum.
Partenerul meu lucrează din nou, e freelancer, iar proprietarul în al cărui apartament stăm a înțeles situația și ne-a mai scăzut chiria pentru o perioadă. În final, cred că doar bazându-ne unii pe alții, arătând bunătate, curaj, compasiune, vom fi salvați și vom putea să construim o viață și o lume mai bune pentru copiii noștri.”
No Comments