14 May Ioana Șerdean: “Am realizat că suntem patru oameni închiși în aceeași casă, cu joburi diferite, cu preocupări diferite. Cuvântul zilei? Haos”
Ioana Șerdean, profesoară de matematică la Transylvania College (Cluj-Napoca), a povestit, pentru Blogul TC, cum a trecut prin carantină și prin începutul pandemiei, a vorbit despre momentele dificile, despre ce a ajutat și ce a făcut diferența.
“Sunt multe săptămâni de autoizolare, pe parcursul cărora am ajuns să trăiesc bine cu mine prin toate rolurile pe care le am, de mamă, profesor, soție și fiică. În 11 martie 2020, când a început totul, nu am ales asta, însă de atunci am decis că tot ceea ce am clădit emoțional înainte îmi va fi ghid și sprijin ceas de ceas.
Fiind la bază un om al cifrelor, până și faptul că îmi aștern trăirile într-un jurnal și că îmi dau libertatea de a împărtăși sunt roadele unui traseu de formare și de reflecție, prin care am identificat, mi-am asumat și am deschis către schimbare vechi paradigme. Procesul este lung, însă perioada aceasta, cu sprijin necondiționat din partea familiei și a colegilor, mi-a oferit stabilitatea într-o lume instabilă.
Care au fost momentele mele dificile?
Cel mai greu mi-a fost să mă trezesc dimineața, în postura de mamă, bucătar, soție și să am 30 de minute până să intru online cu dragii mei elevi, din clase diferite, cu vârste sensibile, adolescenți. Așa-zisa <<alocare>> a timpului meu tuturor celor dragi, fie ei de acasă ori de la școală, m-a copleșit.
Lucrurile s-au complicat atunci când am realizat că suntem patru oameni închiși în aceeași casă, cu joburi diferite, cu preocupări diferite, care se desfășoară în același timp. Eu, profesor de matematică, cu ore de pregatire pentru A Levels și Evaluarea Națională, adică sprijinul unor copii care, în atâta incertitudine, mă așteptau pentru a le da speranță, încredere și sens. Soțul meu, <<work from home>>, cu implicare 200%. Fetele noastre, de 7 și 9 ani, cu lecții online, sarcini de lucru, ajutor cu tehnologia și, cel mai mult, nevoia de noi. Cuvântul zilei? Haos.
Putea fi ceva mai greu? Da, putea!
Puteam să fim bolnavi, noi sau cei dragi, triști, cu nevoie mai mare de atenție și îngrijire. Prin conștientizarea acestei eventualități a început schimbarea. A fost nevoie, astfel, de <<o întâlnire>> de familie, toți patru, cu drepturi egale. Niciun job nu era mai important decât altul, niciunul nu era de neglijat.
Noi, adulții, am apelat la resursele de <<time management>>. Dintre toate a primat răbdarea de a asculta, de a nota și de a lua în considerare păreri ale copiilor, care găseau soluții. Începeam să ne ascultăm copiii cu adevărat. Am început cu replica fiicei noastre mai mari, <<să prioritizăm>>, eu – obișnuită, căci mergem la aceeași școală. La soțul meu a apărut însă primul <<wow>>.
Da, aveam nevoie de <<noi, împreună>>, fiecare cu nevoile noastre, de conectare emoțională pe primul plan, apoi – de cea virtuala. Așa că prima dată ne-am ascultat, am oftat, am crezut că nu vom putea, dar am decis să ne acordăm spațiu, libertate de decizie pe timpul zilei și, cel mai important, limite. Am setat limite sănătoase cu folosirea tehnologiei, cu orele de somn, ne-am asumat că nu putem ieși afară din casă și am decis să mergem mai departe cu încredere în mai bine. Am stabilit, apoi, logistica, fiecare cu locul lui de lucru, cu tehnologia aferentă. Am avut mare noroc cu deprinderile de iPad learning dobândite în școală.
Au urmat stabilirea și luarea la cunoștință a programului individual al fiecăruia și lipirea lui la birou. Apoi am stabilit programul comun, timpul în familie, activitățile săptămânale împreună: masă, jocuri, filme, proiecte, curățenie, gătit. Aveam, cu toții, o menire. Viața noastră acasă căpăta sens.
De ce a fost diferit modul în care am reacționat acum față de alte momente?
Niciodată nu am stat toți patru atât de mult timp în casă, fiecare implicat în jobul lui. N-am știut la ce să ne așteptăm. Noi, adulții, eram speriați și nu ne cunoșteam limitele reacțiilor. Eram, cumva, <<drăguți din oficiu>>. Dar asta nu putea dura la infinit. Fiecare își aduce aportul cu trăirile sale, cu fricile și incertitudinile. Cred că <<am câștigat>> pentru că ne-am dat voie să fim <<normali>>, să reacționăm, să plangem dacă ne vine, să râdem în hohote, chiar dacă unul dintre noi era încă online la lucru. Așa e în familie, așa e acasă.
Reacția mea față de meseria pe care o am a fost de teamă mare de eșec. Obișnuiesc să fiu printre elevi, mă hrănesc cu zâmbetele lor și încerc să le fiu sprijin în momentele grele. Sunt diriginte și profesor la clasa a VIII-a. M-am simțit legată de mâini și de picioare, departe de ei. Noroc că îi vedeam de două ori pe zi: o dată la ora de matematică și a doua oară la întâlnire zilnică cu dirigintele. Mă temeam că nu voi fi la fel de bună, că nu-i mai pot ajuta pentru că nu sunt fizic alături de el, să-i văd, să-i ascult și să-i îmbrățișez. Sentimentul era unul de neputință.
Ce m-a ajutat?
În primul rând, am reflectat și am conștientizat apartenența la comunitatea școlii, eu – ca profesor, fetele noastre – ca elevi. Împreună cu colegii mei, am stabilit linia de start și strategiile comune de lucru. Nu eram singură în asta, eram împreună. Profesorii de gimnaziu și liceu aveau același țel, cei de matematică – asemenea, mentorii erau aliniați, iar diriginții mânau în aceeași direcție. De aici a venit echilibrul și s-a instalat liniștea asupra mea.
Relația și țelul comun cu cel al colegilor mei s-au transmis în relația cu copiii pe care-i vedeam și cărora le predam zilnic. Am vorbit aceeași limbă, iar copiii au simțit asta și au mers mai departe, cu echilibru și încredere.
Ne-a ajutat suportul oferit de profesorii fetelor noastre. Ele primesc zilnic sarcini de lucru și filmulețe de suport. Copiii noștri lucrează singuri și nu pentru că ne-am făcut o ambiție din asta, ci pentru că nu a fost cazul să stăm lângă.
Asta nu înseamnă că nu suntem în temă cu progresul lor școlar, dar am decis să nu intervenim dacă nu este cazul. Ca profesor de matematică, am observat la ele tehnici de lucru pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată pentru vârsta lor. Așadar, liniștea noastră ca părinți a venit din independența copiilor. Astfel, am solidificat și nu am distrus relația dintre noi.
Ce a făcut diferența?
Am învățat tehnica stării de bine. Nu am fost dintotdeauna așa. Am trăit ani întregi, ca elev, student și profesor, retrasă în studiu, pentru a deveni mai bună. Acuma mă definesc mai bună în relația cu mine. E de ajuns cât sunt.
Îmi iubesc elevii și le ofer tot ceea ce pot ca bagaj de sentimente, căci și eu primesc înzecit de la ei. E reciprocitate. Ne pregătim pentru ziua de absolvire a gimnaziului. M-au rugat să scriu un discurs, pentru că-l așteaptă de patru ani. Și-l scriu și voi plânge și online, și offline, în pernă. E sănătos să plângi, de bucurie, de compasiune, de rămas-bun, dar mai ales pentru noi începuturi.”
No Comments