fbpx
 

11 May Cristina Ungvari, jurnal din miezul pandemiei: “Această perioadă nu va ține veșnic”

PLEASE READ IN ENGLISH HERE

Cristina Ungvari, coordonatoarea grădiniței din cadrul Transylvania College (Cluj-Napoca) și membru al Departamentului Wellbeing, a povestit cum s-a simțit și cum se simte încă în izolare, în miezul pandemiei.

“A devenit o practică sănătoasă să vorbești despre tine, despre cum ești în perioada asta dificilă. Cel puțin asta e părerea mea, așa că am ales să împărtășesc cu mare drag și emoție experiența mea din izolare.

Îmi amintesc că, înainte de a se închide grădinița și școala, am avut gânduri și întrebări legate de cum va fi totul și ce se va întâmpla, însă focusul era pe virus: <<Uau, cresc cazurile, virusul începe să facă ravagii! Ideea cea mai bună și sigură este să stăm acasă, pentru a ne proteja cât mai bine și treaba este rezolvată!>> Gradul de anxietate începea să crească, însă era ținut oarecum sub control, deoarece încă ne vedeam în clădire ca echipă. Chiar și după ce copiii nu au mai venit, cândva în martie, noi am mai venit câteva zile.

Buun, însă după ce am rămas într-adevăr acasă și nu am mai avut voie să mergem în clădirea școlii și să ne mai vedem fizic, am început să realizez mai conștient ce se întâmpla. Ieșeam după cumpărături și mă șocau străzile goale, apoi faptul că eram cu măști și era nevoie să păstrăm o anumită distanță, în magazine intram doar câțiva, asta m-a impactat profund, deseori până la lacrimi. După-masa, daca ieșeam pe balcon, bulevardul, care altădată era doldora de mașini, acum era liber și a fost pentru prima dată cand am auzit fântâna arteziană din fața blocului în care locuiesc.

Fiind psiholog, focusul meu a fost pe cum pot ajuta oamenii și să mă fac utilă. La fel și acasă, cu familia mea și cu părinții mei. În primele zile m-am simțit minunat, în sensul că mă simțeam utilă și importantă și mă uimeam zilnic câte pot face. Mă gandeam: <<Uau, ce fain că am timp să fac atâtea lucruri chiar stând acasă>>, lucruri pe care le amânam de atâta timp. Aveam multe întâlniri și cu echipa de leadership, cu care simțeam că reușim să ne aliniem și să ne continuăm treaba la fel ca înainte, aparent.

La fel cu familia mea, aveam timp să mâncăm împreună, să stăm de vorbă, era fain cum reușeam să stau mai mult cu fetița mea, totul părea că e în regulă, până când aveam de ieșit afară. Ieșitul afară a devenit un eveniment și totodată un întreg proces interesant și alert: scrie declarație, pune mască și mănuși. În linii mari, cam așa se desfășurau zilele.

După o săptămână, însă, am inceput să simt multă agitație și nesiguranță, care se amplificau ori de câte ori stăteam pe social media și mai rău când mă uitam la știri. La fel în timpul întâlnirilor cu colegii: preluam toată tensiunea și încărcătura discuțiilor, deoarece încet-încet incertitudinea ne arăta că nu mai avem lucrurile sub control. Era nevoie să ne adaptăm situației, să organizăm rapid învățarea online, care era foarte atractivă la început, dar care avea să ne arate că volumul de muncă este mult mai mare. Acela a fost un moment în care nu m-am mai simțit oarecum sigură pe mine și că aș avea totul sub control.

Având în familie oameni dragi cu probleme de sănătate, nivelul de anxietate a început să-mi crească și am început să devin îngrijorată și preocupată de tot ce înseamnă predictibilitate și certitudinea zilei de mâine, care sigur erau improbabile, la o altă intensitate.

La fel, simțeam același lucru și în jurul meu și asta m-a făcut ca dintr-o dată să nu mă mai simt utilă, deoarece toate sfaturile pe care le dădeam colegilor și celor din jur, <<fă așa, e nevoie sa faci asta>>, erau ceva ce eu nu reușeam să fac pentru mine. Ups! Asta mi-a dat un puternic sentiment de vinovăție și oarecum de rușine că dau sfaturi oamenilor, însă nu simțeam că le dau cu încredere, pentru că pentru mine în acel moment nu funcționau.

Pe lângă asta, statul acasă, împreună cu familia, a venit la pachet cu multe sentimente amestecate de bucurie, împlinire, apartenență, armonie, cu frustrare, furie, nemulțumire; fără să găsesc rădăcina lor și să înțeleg în primul rând pentru mine de ce mă simt așa de amestecat.

Toate astea m-au adus în situația de a deveni reactivă destul de des și deprimată în același timp că din nou sunt în această stare. Pe lângă asta, mai am și umbrela de părinte al unei adolescente, care în această perioadă are nevoie de sprijin de la adulții din jurul ei, sprijin pe care, e nevoie să recunosc, l-a primit într-un mod diferit, eu cel puțin nereușind să fiu atât de prezentă ca în vremurile <<normale>>. Inocența și naivitatea vârstei fiicei mele m-au ajutat cumva să mă liniștesc, pentru că o vedeam reacționând natural și pe alocuri cu seriozitatea necesară momentului, fără să simt ca e îngrijorată și preocupată mai mult decât era cazul, din nou aparent. Ea își manifesta toata tensiunea și dificultatea situației prin comportamente nepotrivite, oarecum normale vârstei, dar acum resimțite cu o altă intensitate, cu care noi, ca părinți, ne obișnuiserăm în ultima perioadă, doar că acum era nevoie de o altă abordare.

Astfel, simțeam că e nevoie să mă opresc să observ mai atent ce se întâmplă, deoarece nu mergeam în direcția bună. Ceea ce am și făcut, că doar lucrez cu mine de ceva ani și chiar am ajuns să mă cunosc în mod conștient ca să am răspunsuri la aproape toate stările mele, însă în această perioadă se pare că nu mi-am dat voie să fac asta, cu siguranță din multă frică, anxietate și nesiguranță. Simțeam că m-am debarasat de obișnuința de a-mi vedea propriile nevoi și implicit ale celorlalți, să-mi acord mie atenția necesară ca să fiu bine cu mine și apoi să reușesc să le văd pe ale celor din jur.

Astfel, am zis așa: <<Cristina, e momentul să-ți exersezi din nou curajul, că tot l-ai ales ca fiind una din competențele de exersat în acest an, cealaltă fiind reziliența. Deci la fix se potrivesc amândouă cu vremurile în care trăim. E momentul potrivit să faci o alegere: să te lași copleșită de starea de nesiguranță și să lași să ți se adâncească toate vulnerabilitățile sau să alegi disconfortul de a lua taurul de coarne>>.

Așa că am ales a doua variantă, am început ca familie să ne facem o rutină zilnică cu o programare oarecum a obiceiurilor și activităților pe care le aveam înainte, sigur, adaptate perioadei de izolare. Timp pentru lucru, timp pentru gătit, făcut curat, pregătit activități, învățare online, cumpărături și multe alte activități gospodărești normale pentru orice familie. Asta a venit cu multe momente faine de conectare, în care ne bucuram unii de alții, dar și cu momente în care nu ne suportam, ne adresam cuvinte rautăcioase și aveam reacții încărcate cu nerăbdare, furie și pe alocuri cu multă frustrare, din cauză că, bineînțeles nu ne ieșeau toate așa cum ne gândeam. Astfel că am aflat multe lucruri noi despre noi, iar cele pe care le știam le-am aprofundat și pe alocuri am adus schimbări.

Acum, după o lună și jumătate de izolare, pot spune că cel mai mult m-a ajutat faptul că am început să conștientizez că ceea ce trăim este ceva ce nu a mai trăit nimeni până acum, că fiecare zi e nevoie să fie luată ca atare și, cel mai important, am început să-mi spun zilnic că această perioadă nu va ține veșnic. Sigur că, pe lângă asta, e nevoie să mă observ mai mult, să-mi acord timp mie, cu răbdare și acceptare. Un alt lucru pe care l-am descoperit este flexibilitatea în gânduri și acțiuni, adică să nu cad în vinovăție ori de câte ori nu reușesc să fac ce mi-am propus, ci să tratez cu bunătate față de mine faptul că mai am zile în care aleg să mă afund în seriale sau îmi sar sesiunea de sport, pentru că pur și simplu am o zi în care sunt fără energie și că asta este OK, atât timp cât a doua zi mă adun și recuperez.

Cam asta ar fi povestea mea despre această perioadă. Închei prin a-mi exprima recunoștința pentru munca pe care eu am ales să o fac cu mine în ultima perioadă, care mi-a adus multe momente grele și insuportabile, însă tot disconfortul m-a învățat să aflu lucruri minunate despre mine, lucruri care mă ajută acum să trec mai ușor peste perioade dificile din viața mea, cum ar fi: alegerile nepotrivite pe care fiica mea le face în relație cu colegii și prietenii ei și care îmi arată că e nevoie să mă uit la mine cu înțelegere și acceptare și nu cu gândul că nu sunt un părinte bun, conflicte și momente dificile în cuplu și cu familia extinsă, frustrări legate de performanța mea la locul de muncă etc.

De asemenea, sunt recunoscătoare pentru tot sprijinul pe care l-am primit și îl primesc din partea celor dragi, fie ei familie, colegi de muncă sau prieteni. Toate acestea dau mult mai mult sens unei perioade dificile.”  

PLEASE READ IN ENGLISH HERE

CITIȚI ȘI:

INTERVIU Cristina Ungvari: “Dacă punem interesul suprem al copiilor deasupra orgoliului nostru, atunci sorții de izbândă sunt foarte mari”

Lavinia Balulescu
Lavinia Balulescu
lavinia.balulescu@transylvania-college.ro

Journalist, Communications Specialist

No Comments

Post A Comment