04 Oct Cum să pictezi pe o cicatrice bucuria de a trăi
Alina Nistor este mama a doi copii, Cristina și Paul. Cristina a fost elevă în cadrul Transylvania College în perioada liceului, iar în prezent studiază Arhitectura la Eindhoven, în Olanda. Paul a venit în școală din clasa a șasea, acum este în clasa a XIII-a și se pregătește pentru a urma cursuri de Management Sportiv tot în Olanda, dar la Haga. Alina a vorbit într-un interviu pentru Blogul Transylvania College despre fondarea unui centru de zi pentru bolnavi oncologici și despre cea mai recentă activitate a centrului – “On Cool Art”, o expoziție cu fotografii ale unor picturi făcute pe operații oncologice. În acest proiect s-au implicat și două profesoare din cadrul Transylvania College, Ana Huluban și Irina Simion. Vernisajul expoziției va avea loc luni, 7 octombrie, de la ora 18:00, la Casino Parcul Central, Cluj-Napoca.
Totul a început cu Asociația “Oameni Buni”, în anul 2012. Cum era viața ta pe atunci?
Alina Nistor: Eram un om sănătos și am înființat asociația ca unitate protejată: lucram cu persoane cu dizabilități. Am oprit activitatea în 2016, când am aflat de boala mea. Încă făceam tratament când am văzut ce mult înseamnă sprijinul familiei, al prietenilor, și m-am gândit, deși nici cu mine nu știam ce o să fie, la persoanele care sunt singure și cărora nu le aduce nimeni nici măcar un ceai. Tot îi spuneam soțului meu: “Tu îți dai seama câți oameni au nevoie de ajutor și sunt singuri? Oamenii ăștia ce fac?” În momentul acela mi-am zis că vreau să-i ajut, să fac un centru, să existe o comunitate.
Ideile astea îți veneau în timp ce tu, la rândul tău, te investigai și te tratai.
Exact. Și așa am deschis în 2017 în Cluj-Napoca centrul de zi “Spirit Liber”, pentru bolnavii oncologici. L-am autorizat și acreditat ca furnizor de servicii sociale și avem activitate din decembrie 2017, când am avut primul cerc de sprijin. În timp ce aveam activitățile astea eu mă tratam în continuare. Boala mea este mai complexă, aveam operații, îmi țineau locul alte fete…
Ce fel de activități ați făcut până acum la acest centru de zi?
Prima activitate pe care am făcut-o a fost reprezentată de cercurile de sprijin pentru bolnavi oncologici și pentru aparținători. Toată lumea se gândește să-l ajute pe bolnav, dar aparținătorul are nevoie uneori de mult mai multă atenție și ajutor. Lumea nu știe treaba asta, nici aparținătorul nu știe să ceară, și atunci i-am inclus și pe ei în cercul ăsta de sprijin. Am început cu făcut mărgele, podoabe, ateliere de cusut de ii, am primit niște fonduri de la AFCN să desfășurăm aceste activități, am făcut seri de jocuri distractive, vizionări de filme, am ieșit în natură, am făcut podoabe pentru Crăciun, am mers să adunăm chestii care ne trebuiau din pădure. Nici nu ne dăm seama, dar toate astea sunt o terapie. Cea mai recentă activitate este “Lada de Zestre”, un proiect făcut tot împreună cu AFCN-ul, în cadrul căruia am făcut catrințe prin metoda împâslirii. Și mai avem un alt proiect, “On Cool Art”, care este despre bucuria de a trăi, artă, terapie și schimbare de mentalitate.
Care a fost parcursul proiectului “On Cool Art” și ce urmează?
Să începem de la rezultat! Vom face în 7 octombrie o expoziție cu fotografii făcute pe body paintinguri (n.r. – picturi pe piele) realizate pe operațiile oncologice. De ce? Pentru că pe de o parte vrem să povestim publicului, lumii, într-un mod frumos, despre ceva urât. Pe de altă parte, să ne rezolvăm nouă o problemă, această problemă a cicatricelor. Sunt persoane care foarte greu își acceptă aceste cicatrice. De câte ori le văd, de atâtea ori își aduc aminte de trauma prin care au trecut. Există o variantă, să nu te uiți la tine, dar asta nu e cea mai bună soluție, pentru că înseamnă să nu-ți accepți situația și boala. Și dacă nu-ți accepți boala, nu poți să treci la pasul următor, vindecarea. Ce ne dorim prin acest proiect? Să schimbăm mentalitățile oamenilor vizavi de boală și de bolnav. Nu vrem să fim văzuți cu milă, altfel, nu vrem să fim marginalizați, părăsiți de prieteni. Din contră. Viața noastră s-a schimbat, dar se schimbă într-un mod natural și nu în rău. Faptul că ai o altă viață este o șansă. Ai văzut ce se poate până acolo, ți s-a oferit o altă șansă, tu poți să îți faci viața așa cum îți place. Este o șansă care nu se oferă oricui. Să dai un reset vieții!
Am făcut un parteneriat cu OMV Petrom și ne-am propus să facem patru cercuri de sprijin în care să consiliem 30 de persoane bolnave oncologic. Din rândul acestor persoane să selectăm opt care își doresc să treacă la pasul următor, respectiv să fie pictate. Ca să vedeți ce impact a avut proiectul, am făcut două cercuri de sprijin, în urma cărora am selectat nouă persoane. Nu înseamnă că din următoarele cercuri nu am mai selectat, dar nu am mai avut timp să facem fotografiile, să le edităm, să pregătim toate materialele, așa că restul persoanelor urmează să facă parte, sperăm noi, dintr-un proiect de anul viitor, dacă vom reuși să strângem fonduri. În urma selecțiilor, am stabilit întâlniri între model (persoana care a acceptat să intre în acest proiect), psiholog și artist. În timpul întâlnirii se deschide modelul, își spune povestea vieții, elementele care ar dori să apară pe pictură. Toate astea într-un mediu controlat, unde se simte în siguranță, fiind cu un psiholog lângă. Iar artistul se simte și el confortabil, deoarece în general oamenii sănătoși nu știu cum să se comporte cu un bolnav. “Normal”, ăsta e răspunsul la întrebarea “cum trebuie să te comporți”. Revenind la întâlnirile stabilite, acolo începe o adevărată discuție, se fac propuneri de desene, iar într-o altă zi se stabilește o întâlnire unde se va face body paintingul, urmat de ședința foto.
În proiect sunt implicate și două profesoare din cadrul Transylvania College.
Da, este vorba despre Ana Huluban, profesoară de Media Studies, și Irina Simion, profesoară de Artă. Eu m-am gândit inițial la Irina pentru că fiica mea avea ore cu ea. Atât de mult a modelat-o pe fiica mea și așa frumos i-a transmis bucuria de a desena, de a pune toate trăirile pe o hârtie, încât pe mine m-a marcat. E foarte greu, modelele trebuie să se dezbrace, cicatricele sunt în locuri în care ți-e greu să te uiți chiar și ție. Trebuie să fie un om bun, un om care să te ajute să te redescoperi și atunci m-am gândit la Irina. I-am spus ce vreau să fac, deși nu aveam foarte bine structurat în cap cum se va desfășura totul, iar ea a fost atât de încântată! Atunci i-am spus că am nevoie și de un fotograf, iar ea a zis că poate să vorbească cu Ana Huluban. În secunda următoare a apărut și Ana, am povestit și a fost de acord să participe, fără nicio îndoială.
Deci una dintre ele a realizat desenele, iar cealaltă – fotografiile.
Da. Amândouă mergeau la ședințele foto. Au fost unele ședințe la care eu nu am putut să particip. Le trimiteam gânduri bune, am găsit locuri de fotografiat, iar ele s-au dus cu mașina lor, fără nicio problemă. La final le întrebam cum a fost ziua și îmi trimiteau mesaj la ora 11 noaptea: “Acum am ajuns acasă, sunt foarte obosită, dar îți mulțumesc că fac parte din acest proiect. Îți mulțumesc că astăzi mi-ai dat posibilitatea să cunosc oameni frumoși“. Pe de altă parte le întrebam și pe modele cum a fost ziua pentru ele și îmi răspundeau: “Alina, am trăit niște senzații… A fost atât de bine, m-am simțit atât de eu, m-am redescoperit, m-am întregit și am cunoscut persoane despre care nu am crezut că pot să transmită atâta bucurie, care să mă facă să mă simt așa de bine și de împăcată cu corpul meu“. Am început proiectul în ideea în care vom fotografia pictura în sine, dar s-a creat o atmosferă atât de caldă, fără să ne propunem în mod special treaba asta! Femeile și-au dorit să fie fotografiate în deplinătatea lor, să li se vadă fața, să li se vadă cicatricea, să li se vadă părți intime ale corpului, pentru că ele transmit altceva. Și cred că nu-i lucru puțin! Nu s-ar fi realizat dacă n-ar fi avut în jur oameni care să le dea siguranță și dorință să împărtășească cu restul lumii trăirile lor.
În ultimii ani, cultura organizațională a Transylvania College a trecut printr-un important proces, a fost introdus conceptul de wellbeing și se fac cursuri de dezvoltare personală cu toți adulții care intră în contact cu copiii, inclusiv cu părinții. Tu, ca mamă a unor copii care au învățat și încă mai învață în Transylvania College, cum te raportezi la toate astea?
M-am inspirat de aici, din momentul în care am înțeles ce înseamnă să fii open-minded. Să fii deschis la orice, să fii curios, și asta le spun mereu copiilor mei. Ești o sugativă albă când intri aici și când ieși vei putea să vezi în orice activitate sau acțiune o oportunitate. Toate întâlnirile care se fac în cadrul școlii sunt făcute pentru a deschide copiilor acest orizont, să-i facă avizi de cunoaștere. În plus, apropierea dintre profesor și elev e foarte importantă. Când elevul este considerat un prieten, vine la școală să învețe de la prietenii săi. Ce poate să fie mai măreț? Tu, ca părinte, ai în mintea ta un cerc. În primul rând îl înveți ceva pe copilul tău acasă: să fie om, să fie bun, să aibă respect, să întrebe, îl încurajezi să greșească, pentru că numai din greșeli învață. Apoi vii la școală, iar aici se întâmplă același lucru. Mai mult, ești și tu, părintele, chemat la școală, ești și tu învățat!
Și toate astea se aliniază.
Da! Se închide cercul! În plus, eu, ca părinte, sunt chemat la școală în primă fază oarecum cu forța, ca să zic așa, pentru că nu înțelegi de ce până nu pricepi că oamenii ăștia îți vor binele! Apoi ajungi să ai o nelămurire, trimiți un mail și primești imediat răspuns: “Da, mulțumim pentru sesizare, când ne întâlnim să discutăm”. Sau îi spui unui profesor o idee de a schimba ceva, iar el răspunde: “Uau, ce chestie faină, nu m-am gândit la asta, o s-o iau în calcul”. Pentru mine tot ce se întâmplă la Transylvania College reprezintă o inspirație. Iar cele două profesoare care s-au implicat în proiectul nostru sunt incredibile! Stau să mă gândesc ce mult contează să știe un părinte că la școală copiii lui sunt înconjurați de niște dascăli care sunt în primul rând oameni!
V-ar putea interesa și:
No Comments